RSS

SOLIMAN MAGNIFICUL (1520-1566 d.H.)

27 Dec

ETICHETA : MAGNIFICUL

Pe o perioadă de aproape jumătate de secol, întreaga lume a privit cu groază cum Imperiul Otoman condus de Soliman Magnificul, înregistra victorie după victorie şi cucerea orice îşi propunea, ajungând pentru prima dată în istorie, chiar la zidurile Vienei.

Fiul şi nepotul lui Mahomed I, au continuat opera acestuia de unificare a lumii islamice, anexând ţările arabe la Imperiu. Însă abia strănepotul său, Soliman I “Magnificul ” i-a reluat programul politic, extins  de la scara moştenirii vechiului Bizanţ, la proporţiile revendicării teritoriilor Imperiului Roman, califatului arab şi hanatului mongol.

Considerându-se pe de o parte “califul suprem “(conducătorul religios) al lumii islamice, el i-a refuzat în acelaşi timp în Europa, recunoaşterea titlului imperial lui Carol Quintul.  Marele vizir le declara în 1533 solilor austrieci, că din secolul I, de la Augustus, în Europa nu există decât o singură coroană imperială; aceasta este coroana pe care o poartă împăratul nostru, moştenitor al tronului Cezarilor. De aceea aşa-zisul imperiu al lui Carol Quintul nu este decât o născocire.

Deşi va ocupa Algeria, Tripolitania, Rhodosul şi va purta numeroase războaie cu Iranul, Soliman Magnificul îşi va canaliza efortul principal către Europa Centrală, abătând asupra acesteia o adevărată furtună. Belgradul, Timişoara, Buda vor deveni paşalâcuri turceşti, iar flamurile semilunii vor flutura chiar sub zidurile Vienei, încununând, după 150 de ani, visul de mărire al lui Baiazid.

În calitatea sa de sultan şi calif, Selim I  a fost o figură impozantă nu numai în istoria otomană, ci şi în cea universală, unii istorici situandu-l alături de personalităţi ilustre precum Alexandru Macedon, Hanibal, Iustinian, Napoleon şi alţii, ce au jucat un rol esenţial în destinul umanităţii.

Soliman Magnificul ajunge în fruntea Imperiului Otoman în momentul de apogeu al acestuia. Soliman urcă pe tron la data de 30 septembrie 1520, la vârsta de 26 de ani, după moartea tatălui său, Selim. Urcarea la tron a lui Soliman a fost una paşnică, fiind lipsită de «obişnuitele evenimente sângeroase, când noul sultan îşi ucidea toţi fraţii »

Încă de la vârsta de 17 ani el fusese, conform legilor otomane privind succesiunea la tron, guvernator al unei provincii din Asia.  Graniţele Imperiului sunt constituite de fluvial Eufrat, Buda, munţii Atlas, Caucaz şi Iran, îngloband 20 de popoare şi aproape toate oraşele importante ale lumii antice.

Subordonate Imperiului Otoman erau Cartagina,  Memfis, Tyr, Ninive, Alexandria, Ierusalim, Damasc, Atena, Sparta, etc, numai Roma şi Syracuza rămânâd în afara orbitei sale. Astfel, Soliman Magnificul stăpânea, din palatul său de pe malul Bosforului, un teritoriu imens, putând acţiona în conflictele ce sfâşiau Europa Occidentală, Africa de Nord şi Asia.

Denumit de turcii Legislatorul şi de istoricii europeni Magnificul, primise o educaţie aleasă, cu multiple influenţe, copilărind printre pajii creţtini. Sultanul înţelegea italiana şi vorbea turca, araba şi persana. Istoricii afirmă despre Soliman, că acesta era « un om calm, echilibrat, un poet rafinat, militar talentat, un gurmand, un erudit al secolului al XVI-lea de tip oriental mahomedan ».

În timpul domniei sale de aproape jumatate de secol, Imperiul Otoman a jucat un rol considerabil în viaţa politică a Europei, după cum arată şi numeroase cronici. In ciuda succeselor sale, este evident că o parte din expediţile lui Soliman în Europa n-au avut un scop bine definit, ele fiind simple aventuri sau pur şi simplu demonstraţii de forţă.

Profitând de divizarea Europei, incapabila de a susţine un efort anti-otoman în condiţiile în care forţele statelor creştine se epuizau în razboaiele italiene, Soliman cuceri în 1521 Belgradul, poarta de acces spre centrul continentului, iar la începutul anului urmator insula Rhodos, cheia Mediteranei orientale, căzu în mâinile turcilor.

Cetatea Belgraduli  – 1521

Însuşi Francisc I, căzut prizonier la Pavia, decise să apeleze în vederea restabilirii echilibrului continental la sultan, considerându-l singura putere capabilă să apere statele europene în faţa monarhiei universale a lui Carol Quintul.

Soliman îşi confirmă pe deplin prestigiul prin campania împotriva Ungariei, care i se oferea ca o pradă uşoară după căderea Belgradului. În bătălia de la Mohács (1526), regele maghiar căzu în luptă iar turcii ocupară temporar Buda. Intenţia sultanului era de a transforma Ungaria într-un stat vasal autonom, aşa cum erau deja Ţările Române.

Bătălia de la Mohacs, pictură de Bertalan Szekel

Împotriva candidatului la tron ales de Dieta maghiară şi susţinut de turci, Ioan Zapolya , Ferdinand de Habsburg îşi susţinea la rândul său pretenţiile la coroana ungară, sprijinit de germanii din regat şi de o fracţiune a nobilimii maghiare, dar mai ales de resursele Imperiului.

Acestea se dovediră complet insuficiente. O nouă campanie otomană îl înscauna pe Zapolya la Buda şi asedia chiar Viena, timp de trei săptămâni (1529).  Conflictul nu înceta însă, succesele alternând de partea celor doi pretendenţi la coroana maghiară; dar la moartea lui Zapolya, Soliman invada din nou Ungaria, transformând-o în provincie otomana (1541).

Carol Quintul suferi insuccese şi pe alte fronturi în faţa otomanilor. In 1535 el a reuşit să ocupe Tunisul, dar trei ani mai târziu amiralul turc Barbarossa, zdrobea flota creştină la Preveza, instaurându-şi supremaţia în Mediterană.

Bătălia de la Preveza – 1535

In acelaşi timp,  Francisc I încheie o alianţă formală cu sultanul în 1536, urmând ca turcii să intervină în războaiele italiene. Soliman exercita chiar presiuni asupra Imperiului German în favoarea protestanţilor, iar politica sa de divizare şi slăbire a puterilor creştine aducea roade.

Ţările Române

Câştigarea luptei pentru dominaţie în Europa centrală de către turci, a avut grave repercusiuni pentru Ţările Române, despre care vom discuta, prin reluarea parţială a evenimentelor.

  • Astfel, în 1525, Soliman însuşşi îi acorda domnia lui Radu de la Afumaţi. În deceniul trei,  Muntenia a fost ameninţată cu anexarea la Imperiul Otoman. Complicaţiile politice generate ca urmare a alianţei domnului Radu de la Afumaţi cu Ungaria ,au oprit acest proiect. Din cauza neînţelegrilor interne, acesta este însă omorât. Domnitorii care i-au urmat în scaunul Ţării Româneşti, ajung din ce în ce mai mult la cheremul Porţii, prilejuind sultanului Soliman un amestec făţis în problemele interne ale ţării.

  • Moldova, implicată mai profund în relaţiile europene, a avut la rândul ei de suferit de pe urma căderii regatului maghiar, Soliman urmărind să reducă independenţa ţării.

  • În 1527, domnitorul moldovean Stefăniţă, moare în condiţii suspecte,  probabil otrăvit.  Soliman este de acord ca noul domn să fie Petru Rareş, sperând că acesta va duce o politică mai docilă faţă de otomani.

  • Noul domnitor va nemulţumi şi mai mult pe Soliman Magnificul, intervenind în Transilvania şi urmărind interesele ţării sale şi nu pe ale Imperiului. Intreprinde apoi cucerirea Pocuţiei, lucru dezavuat de sultan, contribuie la omorârea unui sol al conducătorului otoman (aventurierul veneţian Aloiso Gritti), se aliază în 1535 cu Ferdinand de Austria şi iniţiază o coaliţie antiotomană, atrăgând astfel mânia lui Soliman Magnificul.

  • Totuşi sub Petru Rareş (1527-1538;1541-1546) moldovenii au mai jucat un rol important în conflictul din Ungaria,  însă  ulterior,  izolarea  diplomatică a dus la “închinarea ţării” către Soliman, odată cu pierderea ultimelor debuşee la Marea Neagră (1538).

  • Rupte astfel de alianţele cu creştinătatea apuseană, Ţările Române au fost aservite Porţii, care în afara plăţii tributului şi obligaţiilor de natură militară şi economică,  a impus practic şi numirea domnilor de către sultan. Lipsită de stabilitate şi fortă, puterea centrală s-a prăbuşit rapid în favoarea boierimii, deţinătoare a marilor proprietăţi funciare, favorizată astfel de integrarea în circuitul economiei otomane.

  • La sfârsitul veacului al XVI-lea vechile dinastii s-au stins sau au fost înlăturate din drepturile lor.  Puterea domnească a căzut şi domn putea ajunge orice boier sau orice pretendent care afirma, de formă, că ar fi de viţă domnească, dar cu condiţia să se bucure de favoarea boierilor.  Asistam astfel la un proces opus centralizării din Occident.

  • În Ţările Române, în Polonia, în Ungaria statul evoluează spre fărâmiţarea politică, favorabilă puterii aristocraţiei; în schimb, caracterul local şi autarhic al comerţului răsăritean, ruperea acestuia de marile circuite internaţionale, împiedică apariţia atât a burgheziei cât şi a primelor forme ale capitalismului.

  • În a doua jumatate a secolului Transilvania a devenit principalul spaţiu de manevra al celor doua imperii care se confruntau în estul Europei.

  • Casa Zapolya a încercat fără mare succes să echilibreze construcţia politică a autonomi  principatului ei, cu tendinţele centrifuge ale nobilimii; pretenţiile ei la coroana maghiară au generat şi mai multă confuzie. Abia în 1570 Zapolya renunţând la această revendicare în favoarea Habsburgilor.

  • Un an mai târziu pe tronul ardelean se ridica însă familia Báthory, fidelă Porţii; punând mâna şi pe coroana poloneză, ei reuşira să reducă la maxim influenţa Vienei. Mai multe succese avu aceasta în Mediterana, unde, după moartea lui Soliman, Veneţia declarase război Imperiului otoman. În replică, turcii cuceriră printr-o imensă operaţiune amfibie, insula Cipru (1570-1571), acesta  fiind însă ultimul mare succes al Porţii.

  • Pierderea Ciprului genera o imensa panică în rândurile creştinătăţii occidentale, ducând la unirea puterilor maritime mediteranene într-o Sfântă Ligă. Flota creştină condusă de don Juan de Austria, îi zdrobeşte pe turci la Lepanto, într-o imensă bătălie navală (7 oct.1571).Deşi Liga se dizolvă rapid, iar Veneţia se vede silită să încheie pacea în condiţii extrem de dezavantajoase, era clar că situaţia politică, economică şi militară, nu mai înclina în favoarea Imperiului Otoman.

Reforme administrative

Nu a fost un mare militar, un om de sabie, ca tatăl şi străbunicul său. El a fost diferit de ei, în măsura în care el a fost, de asemenea, un bun scriitor. A  fost un mare legiuitor și un exponent mărinimos de justiție. Legea superioară a imperiului a fost Shari’ah sau Legea Sacră, care este la fel cu legea divină a Islamului.

O altă lege a Imperiului Otoman a fost Kanuns,  această lege acoperă domenii cum ar fi dreptul penal, proprietatea funciară și impozitele. Această lege a adunat toate hotărârile judecătorești care au fost emise de către cei nouă sultani otomani care    l-au precedat. După eliminarea suprapunerilor și alegerea între declarațiile contradictorii, el a emis un singur cod legal, care are grijă să nu încalce legile de bază ale Islamului.

Când Legile Kanuns au atins forma lor finală, codul de legi a devenit cunoscut ca “legile otomane”.  Codul juridic a lui Suleiman, avea să dureze mai mult de trei sute de ani.

Suleiman a dat o atenție deosebită situației supușilor creștini care au lucrat pământul spahiilor numiti Rayas. “Codul de Rayas”, a reformat legislația care reglementează taxele și impozitele pe care urmează să fie plătite de către Rayas, ridicarea statutului lor mai sus în iobăgie în măsura în care iobagii creștini  ar migra spre teritoriile turceşti şi să beneficieze de pe urma reformelor.

Sultanul a jucat un rol important în protejarea evreilor din imperiul său. La sfârșitul anului 1553 sau 1554, la sugestia de medicului său favorit Moise Hamon care era evreu, sultanul a emis un decret denunțând în mod oficial uciderea evreilor.

În plus, Suleiman a adoptat o nouă legislație penală, prescrierea unui set de amenzi pentru infracțiuni specifice, precum și reducerea cazurilor care necesită moartea sau mutilarea.  În domeniul impozitării, au fost percepute taxe pe bunuri și diverse taxe de producere, inclusiv animale, minele, profiturile comerciale, și taxe de import-export.

Învățământul a fost un alt domeniu important pentru Sultan. Școlile atașate la moschei şi finanțate de fundații religioase, au oferit o educație în mare parte gratuită pentru băieții musulmani.

În capitala lui, Soliman a crescut numărul de școli primare. La paisprezece ani copiii învățau să citească și să scrie, precum și principiile Islamului. Copiii care doreau continuarea educației, puteau accede la unul dintre cele opt colegii, ale căror studii au inclus gramatica, metafizica, filosofia, astronomia și astrologia.

Realizări culturale

Sub conducerea lui Soliman, Imperiul Otoman a intrat în epoca de aur a dezvoltării sale culturale. Sute de societăți imperiale artistice, numite “Comunitatea de Talente” au fost administrate la sediul Imperial, Palatul Topkapî.

După ucenicie, artiștii și meșterii  puteau avansa în rang în domeniul lor și vor fi plătiți, salariile fiind date în rate trimestriale anuale. Artizanii de la curte sunt : pictori, cojocari, bijutieri. Întrucât conducerea anterioară a fost influențată de cultura persană (tatăl lui Soliman, Selim I, a scris poezii în limba persană), domnia lui Soliman a creat o artă proprie a Imperiul Otoman.

Suleiman, de asemenea, a devenit renumit pentru sponsorizarea unei serii de evoluții monumentale arhitecturale în cadrul imperiului său. Sultanul a căutat să transforme Constantinopolul în centrul civilizației islamice printr-o serie de proiecte, inclusiv poduri, moschei, palate și diferite instituții de caritate și sociale.

Cea mai mare dintre acestea a fost construită de arhitectul-șef al sultanului, Mimar Sinan, în care arhitectura Otomană a atins apogeul.  Sinan a devenit responsabil de peste trei sute de monumente în tot imperiul, inclusiv cele două capodopere, Suleymaniye și moscheia Selimiye, aceasta din urmă a fost construită în Adrianopol, în timpul domniei lui Soliman, fiul lui Selim II. Suleiman a restaurat, de asemenea, Cupola Stâncii din Ierusalim și zidurile Ierusalimului, a renovat Kaaba din Mecca, și a construit un complex în Damasc.

Studiind numai campaniile militare din Europa, Asia central,  nordul Africii, India şi Mediterana, poate am fi fost inclinaţi să credem că renumele ” Magnificul “, îi vine de la aceste imense cuceriri. Fără a le minimiza, putem aprecia că de fapt, acest renume îi vine de la reformele culturale şi administrative, care au modernizat statul şi care au rezistat dincolo de efemerele cuceriri.

In ultimii ani de viaţă,  marele sultan era tot mai afectat de întâmplările şi deciziile luate în anii trecuţi ai domniei sale, aceste lucruri afectându-i judecata şi starea de sănătate. Urmează o perioadă de declin în 1565 când flota otomană se întoarce înfrântă din faţa Maltei  Cavalerilor Ioaniţi, din mâinile cărora cucerise cu 43 de ani în urmă, insula Rhodos.

Soliman moare la  de 5 septembrie 1566 , la varsta de 71 de ani, în plină campanie de cucerire a cetăţii Szigetvar şi a Vienei. Vestea că marele sultan a murit a fost data de catre comandantul armatei doar după ce armata otomana a reuşit să cucerească cetatea,  pentru a nu demoraliza oamenii.

Mormântul lui Soliman Magnificul

Succesor la tron a fost fiul sau Selim al II-lea, care nu a reuşit să păstreze ceea ce tatăl său, marele Soliman Magnificul,  reuşise să întemeize: un Imperiu Otoman impunător peste Europa şi cu o putere deplină în multe alte zone ale globului.

Bibliografie : «Soliman Magnificul»   N.Ciachir, Ed.Orizonturi,1972 «Cronici turcesti privind Tarile romane »

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 27 decembrie 2011 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: