RSS

SALADIN (1137 – 1193 d.H.)

09 Dec

ETICHETA :  LEUL DEŞERTULUI

Islamismul nu înseamnă numai Al Kaida sau Ossama Bin Laden, nu înseamnă numai sângeroase atacuri teroriste, nu înseamnă numai Jihad, aşa cum unii sunt tentaţi sau îndrumaţi să creadă.

Islamismul poate înseamna raţional şi generozitate, mărinimie şi curtoazie, respect pentru învins şi credinţa lui, respect pentru om şi valorile lui fundamentale.

Pentru a susţine pertinent aceste afirmaţii, din zbuciumata perioadă a cruciadelor, iese în evidenţă personalitatea impunătoare a celui mai mare erou musulman – recunoscut ca atare şi de către creştini -, sultanul Saladin .

  • A  fost cunoscut în epocă drept Saladin, sultanul cel Aurit  (sultan între 1173 şi 1193).

  •  Excepţionala poreclă nu se datorează numai faptului că a recucerit Ierusalimul diplomatic, în anul 1187 (Cetatea sfântă fusese ocupată de creştini în prima cruciadă, în anul 1099), după ce dusese bătălii victorioase pe alte fronturi din Orientul Mijlociu, ci şi gestului de-a dreptul extraordinar prin care însăşi Marea Cruce de Aur a Ordinului templierilor (încrustată cu rubine) i-a fost oferită ca trofeu.

  • Era anul 1096 atunci când, la chemarea Papei Urban al II-lea, creştinătatea îşi trimitea războinicii împotriva necredincioşilor, în ceea ce va rămâne în istorie, sub numele de prima Cruciadă.

  • In numele dreptei credinţe, Europa creştină mobiliză o armată cum nu se mai văzuse nicicând şi, sub oblăduirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea să dureze secole întregi.

  • Paradoxal, pe fondul războaielor dintre creştini şi musulmani, tocmai figura unui conducător „păgân”, ajungea să simbolizeze virtuţile cavalereşti, atât de cântate la curţlle aristocraţilor europeni.

  • Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăţilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia şi chiar Ierusalimul căzuseră, rând pe rând, în faţa armatelor pestriţe, formate deopotrivă din ţărani, preoţi, cavaleri şi capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele aşa numitului Regat al Ierusalimului.

  •  Era momentul în care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se năştea cel care avea să devină simbolul rezistenţei musulmane în faţa europenilor şi, mai mult, cel care avea să arate Europei adevaratele virtuţi ale unui războinic.

  • Saladin se naştea dintr-o familie kurda la Tikrit, în anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprinde tainele învăţăturii la cea mai vestită şcoală musulmană, Medressa din Damasc , acolo unde lua contact cu ştiinţele dar şi cu arta razboinică şi strategiile militare ale înaintaşilor săi.

  •  Încă de la o vârstă fragedă, Saladin – Salah ad – Din, pe numele său adevărat – intră în serviciul emirului Nur ad-Din, completându-şi educaţa cu lecţiile de luptă oferite de chiar unchiul său, Shirkuh, unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi comandanţi de oşti ai vremii.

  • La numai 23 de ani, Saladin porneşte alături de Shirkuh în prima sa campanie războinică, cea îndreptată împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria răsunătoare a celor doi nu va trece neobservată, tânărul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, în timp ce unchiul său devenea vizir al Egiptului, funcţie pe care Saladin o va prelua noua ani mai târziu.

    Saladin în Bătălia pentru Egipt şi Siria

  • Pe lângă văditele sale aptitudini războinice, tânărul kurd îşi dovedea din plin şi calitşţile de guvernator. Sub îndrumarea sa, economia Egiptului era revitalizată, asta în timp ce armata era schimbată radical, conform cu noile cerinţe ale vremurilor.

  • Odată cu moartea protectorului sau, Nur ad – Din, în 1174, Saladin, devine sultan al egiptenilor, declarându-şi independenţa faţă de orice alt lider musulman.

  • Mai mult, căsătorindu-se cu văduva mult mai vârstnică a lui Nur ad-Din, proaspătul sultan obţinea şi tronul Siriei, odată cu toate titlurile şi averea celui decedat.

  •  De acum, nimic nu îl mai putea opri pe noul lider musulman să îşi îndeplinească visul de o viaţă, acela de a elibera Ţara Sfântă de sub dominaţia cruciată.

  • Vestea masacrelor şi ororilor comise de creştini în prima Cruciadă devenise deja legendară. Numai în Cetatea Sfântă, soldaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, uciseseră aproape 70.000 de civili neînarmaţi, asta în timp ce la Maarat, războinicii europeni se dedaseră la acte de o violenţă nemaiântâlnită, totul culminând cu canibalismul recunoscut şi iertat atunci de Biserică.

  • Cruzimea primilor cruciaţi nu rămăsese, însă, doar o amintire tristă. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alături de nemiloşii săi apropiaţi, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford şi Balian de Ibelin continuau, la scară mare, persecuţiile şi crimele împotriva musulmanilor, evreilor şi chiar a creştinilor ortodocşi (în fond, Marea Schismă avusese loc în 1054, cu puţin timp înaintea Primei Cruciade).

  • În acelasi timp, Saladin îşi extinde influenţa asupra califatelor din Mosul şi Allepo, înconjurând Regatul Ierusalimului, pentru prima oară, cu teritorii musulmane, aflate în mâna unui singur lider.

  • Deşi noul monarh oriental încercase să evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Într-o primă bătălie, cea de la Montgisard, în anul 1177, Saladin cunoştea o înfrângere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldaţi aflaţi sub comanda sa, peste 27.000 erau ucişi de către războinicii templieri, într-o bătălie ce amintea, mai mult, de un masacru.

  • Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-şi putea impune influenţa asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistiţiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluţie de compromis pentru ambele forţe combatante, sleite de îndelungile confruntări.

  •  Si totuşi, excesele cavalerilor cruciaţi, materializate în atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decât să rupă o pace şi aşa destul de fragilă.

  • Cea de a doua confruntare venea la 10 ani după episodul de la Montgisard. Deplini încrezători în reuşita bătăliei, templierii conduşi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzător al deşertului pentru a-l înfrunta pe Saladin şi noua sa armată.

  • Avea să fie unul dintre cele mai negre episoade din toată istoria cruciadelor. Lipsit de viziune şi de simţ strategic, Guy îşi îndrepta cei peste 20.000 de soldaţi, echipaţi cu înfricoşătoarele armuri ale epocii, prin căldura toridă a deşertului sirian, în căutarea musulmanilor aflaţi sub comanda lui Saladin.

    1187 – Templierii conduşi de Guy de Lusignan,se predau în faţa lui Saladin

  •  Efectele unei asemenea acţiuni necugetate au devenit vizibile după numai câţiva kilometri de marş. Hărţuiţi de arcaşii călări ai lui Saladin şi extenuaţi de căldură şi de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o pradă uşoară pentru cel care, mai tarziu, avea să fie denumit „Leul deşertului”.

  • Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la luptă. În zorii zilei de 4 iulie, în zona cunoscută drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmană decima, într-un atac fulger, pe aproape toţi războinicii cruciaţi.

  •  Dintre cei peste 20.000 de creştini, doar 3000 mai supravieţuiau pentru a lua drumul sclaviei. Însuşi Guy de Lusignan cădea prizonier, alături de o întreagă suită de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar câţiva dintre cei capturaţi de Saladin.

  • Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea în acelaşi an, la 2 octombrie 1187.

  • Contrar tuturor aşteptărilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populaţia civilă, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor creştini să părăsească oraşul împreună cu toată averea pe care o puteau duce.

  • Vestea pierderii Ierusalimului în faţa armatelor musulmane şoca Europa. Nimeni nu îşi putea imagina că teribila armată a templierilor fusese înfrântă într-un mod atât de categoric.

  •  La îndemnul Papei, aristocraţii europeni porneau în cea de a 3-a Cruciadă, conduşi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decât Richard Inimă de Leu, regele Angliei.

  • Acesta nu va reuşi însş să recucerească Ierusalimul. Slăbit de campania care durase aproape trei ani, fără victorii majore şi cu armata decimată de lipsuri şi boli, Richard se întorcea în Anglia, nu înainte de a încheia una dintre cele mai frumoase şi mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin.

  • Adversari pe câmpul de luptă, cei doi au dat dovadă de un puternic respect şi un cavalerism fără echivoc în relaţiile din afara conflictelor.

  • Evenimentele istorice ale acelor vremuri sunt  multe şi întortocheate, dar pentru textul de faţă vom retine numai un aspect deosebit al caracterului acestui spectaculos erou musulman: atenţia specială acordată femeilor creştine (în special a celor de rang înalt) care, deşi prizoniere, au fost tratate într-un mod exceptional.

  •  „Istoria amănuntelor” sau a picanteriilor nu are un alt exemplu de curtoazie faţă de soţiile sau mamele celor învinşi. Deşi crunt în luptele directe cu cruciaţii, Saladin nu se arăta dornic de vărsare de sânge faţă de prizonieri.

  • Preferând gesturile diplomatice, marele sultan al Siriei, Yemenului, Egiptului şi Palestinei (aşa cum a fost numit de califul din Bagdad, autoritatea juridică musulmană a vremii), a ocrotit-o pe Maria Comnena, văduva regelui creştin Amaury I, permitându-i să se refugieze cu toată escorta sa la Tripoli.

    Platul lui Saladin din Cairo

  • De asemenea, fostei regine creştine a Ierusalimului, Sibilla de Lusignan, ascunsă într-o mânăstire din cauza războiului, i-a permis să se refugieze şi să ia cu ea toată averea personală – care nu era deloc de neglijat.

  • Mare învingator al creştinilor, Saladin nu a dat voie nimanui să profaneze Biserica Sfântului Mormânt al lui Christos; patriarhul Ierusalimului a primit învoire să plece cu tot tezaurul creştin acumulat pâna atunci.

  •  Mărinimia şi curtoazia lui Saladin, atitudini care nu prea erau pe placul supuşilor săi, se datorează faptului că acest suveran a fost nu numai un om energic, religios (fără să fie fanatic) şi dotat cu o înţelepciune de excepţie, ci şi un om de cultură.

  • Chiar dacă Locurile Sfinte rămâneau, astfel, în mâinile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie.

  • Cuprins de febră, sultanul cădea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodată. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viaţă cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor.

  •  Legenda spune că în momentul în care apropiaţii săi au desfăcut porţile vistieriei în care se credea că se află comoara monarhului, aceştia a fost uimiţi să o găsească goală. Saladin îşi împărţise toată averea săracilor, nepăstrând pentru el nici măcar banii necesari pentru înmormântare.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 Decembrie 2011 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: