RSS

INCEPUTURILE ISTORIEI ROMANILOR

16 Dec

 

 

 

 

 

ETICHETA : INTEMEIETORII DE NEAM

Daca aveti in fata o harta fizica a Romaniei, observati cum arata podisul Transilvaniei: s-ar zice ca tara noastra este un fel de mare cerc in jurul Transilvaniei. Ei bine, acolo s-a nascut neamul romanesc.

Materialul de fata l-am gasit publicat pe un blog, in timp ce cautam informatii despre alt subiect. L-am citit, mi-a placut fiind esentializat si asa a ajuns si pe blogul meu. Articolul apartine istoricului Neagu Djuvara si merita citit.

  • Cine locuia pe podisul Transilvaniei acum vreo 2 500 de ani? — fiindca a incerca sa vedem cine a fost acolo mai inainte e o intreprindere prea grea. Nu putem, in cadrul unei lucrari atat de succinte, sa impingem studiul in preis­torie, intr-adevar, in spatiul in care locuim astazi, arheo­logia ne revela urme de straveche prezenta umana, de mii si poate zeci de mii de ani.

  • Cum n-avem insa, deocam­data, nici un mijloc de a identifica rasa sau rasele acelor stravechi locuitori, de a patrunde cat de cat moravurile si credintele lor, si, inca mai putin, limbile vorbite, descrierea acelor civilizatii ce se pierd in negura vre­murilor ne-ar fi de prea putin folos pentru a intelege cum au aparut, in acest spatiu, cei ce pot fi considerati cu mai multa probabilitate ca stramosii nostri.

  •  Cert este doar, din numeroasele urme arheologice de pe tot teritoriul tarii, ca s-au succedat valuri-valuri de migratii si din sud si din vest si din est, si e cu neputinta sa deduci numai din forma locuintelor si a mormintelor, ori din stilul unel­telor sau al ceramicii, ce fel de rase au fost si cum s-au amestecat sau cum s-au nimicit una pe alta.

  • Sa ne limitam asadar la evocarea acelor popoare carora savantii din veacul trecut le-au zis „indo-europene”, fiindca au impanzit spre apus Europa intreaga, si au ajuns spre miazazi si rasarit pana in India.

  • Acum vreo 4.000 – 5.000 de ani, pornind de pe terito­riul unde se afla acum Bielorusia, Ucraina de vest si Polonia, s-au urnit cu incetul, insa intr-un elan neinfranat, niste semintii vorbind aceeasi limba, care au ajuns sa stapaneasca cu vremea intregul nostru continent.

  • Nu erau de o singura rasa (adica, in termeni de antropologie, nu apartineau cu totii aceluiasi tip fizic). S-a crezut, in seco­lul trecut, ca indo-europenii, la origine, semanau toti cu scandinavii de azi, ca erau inalti, blonzi si cu craniul dodicocefal, adica, vazut de sus, oval ca un ou. Era o con­ceptie gresita: indo-europeana a fost doar o limba. Arheologia a adus dovada ca in leaganul originar s-au aflat fel de fel de popoare care, traind de mii de ani im­preuna sau in vecinatate, au ajuns sa vorbeasca aceeasi limba.

  • Si din semintiile acestea de limba indo-europeana, care s-au revarsat in valuri succesive, si la intervale cate-odata mari, asupra Europei, impingand sau nimicind alte etnii mai vechi sau contopindu-se cu ele, s-au nascut aproape toate popoarele care traiesc astazi in Europa.Zic aproape toate, fiindca au ramas mici nuclee neschimbate dinaintea venirii indo-europenilor, iar dupa acestia au mai venit cateva popoare de limba diferita.

  • Care sunt acestea din urma? De pilda finlandezii, esto­nienii, ungurii si turcii. Iar dinainte de indo-europeni cine a mai ramas? Dupa limba ar fi doar bascii, care formeaza si astazi un grup etnic compact in nord-vestul Spaniei si sud-vestul Frantei. Unii antropologi sustin ca si Sicilia ar fi majoritar populata cu semintii anterioare va­lului indo-european; sicilienii au adoptat insa limba do­minatorilor romani, si n-a ramas nici o urma a vreunei limbi anterioare idiomurilor indo-europene.

Geto-dacii

  • Sa revenim la spatiul carpato-dunarean. Aici sursele arheologice si documentare ne releva, venita probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu inaintea erei noastre, prezenta unei ramuri indo-europene.

  • Pe reprezentantii ei unii i-au numit daci (in special in Transilvania), altii i-au numit geti (in Muntenia, Dobrogea si pana in Basarabia),.iar la sud de ei se gaseau tracii.

  • Multi istorici cred, pe baza unei singure propozitii a istoricului grec Herodot (sec. V i.Cr.), ca si geto-dacii erau o ramura a tracilor. Astazi se pare ca nu e chiar asa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (putinul cat a mai ramas din aces­te limbi) nu se potrivesc suta la suta, nu avem la geto-daci aceleasi nume de localitati, nu avem aceleasi nume de regi ca la traci si, mai cu seama, la traci se cunosc numele a zeci de zeitati, daca nu chiar sute, pe cand geto-dacii par a nu fi avut decat o singura zeitate principala: Zalmoxis.

  •  Un neam erau deci acesti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria si Turcia de azi, si altii ilirii, mai la vest, unde e Albania, si unde a fost Iugoslavia.

  • In secolul I i.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheama Burebista. E prima data cand stramosii nostri apar in istorie uniti si avand un rege care indrazneste sa se lupte cu Roma. Stapanirea lui Burebista se intindea si peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru si pana in Panonia — dar el moare asasinat, in acelasi an cu Cezar (44 i. Cr.)

Roma

  • Romanii sunt tot un popor indo-european, stabilit pe teritoriul Italiei de azi. Au pornit de la un oras, Roma, al carui tinut inconjurator se chema Latium (de unde cuvantul latini), si in trei-patru sute de ani, din jurul orasului Roma, incetul cu incetul construiesc o adevarata impa­ratie. Cuceresc mai intai toata Italia, pe urma Spania, pe urma Galia (Franta de azi), de asemenea tot nordul Africii.

  • Va sunt cunoscute luptele dintre romani si cartaginezi. Cartaginezii erau de rasa semita, deci inruditi cu arabii si cu evreii, mari negustori, care se stabilisera unde e astazi Tunisia. Luptele dintre romani si cartaginezi au durat zeci de ani (Hannibal, genialul general cartaginez, a fost cat pe ce sa cucereasca Italia toata), dar, in cele din urma, romanii au iesit invingatori si, necrutatori, au ras de pe fata pamantului falnica cetate Cartagina si au pus capat razboaielor punice.

  • Iata-i pe romani punand piciorul in Africa, iar in momentul care ne priveste pe noi, adica momentul cand se vor arata interesati si de teritoriul locuit de geto-daci, romanii au ajuns cea mai mare putere din lume, cu exceptia, poate, in Extremul Orient, a imperiului chinez, care se formeaza cam in acelasi timp cu Imperiul Roman.

  •  Romanii sunt atunci stapani  pe tot inconjurul Mediteranei. Imperiul lor e ca o larga veriga, un colac in jurul Marii Mediterane: Italia, Spania, Galia, tot Nordul Africii; au cucerit si Grecia si Asia Mica si Siria, si iata-i la Dunare, vecini cu dacii.

  • De ce au inceput romanii sa-i atace pe daci? Trebuie spus de la inceput ca dacii erau agresivi. Vazand bogatii­le imparatiei romane, faceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunare, in regiuni stapanite acum de romani, si care de veacuri se aflau sub influenta civilizatoare a Greciei. De altfel, si romanii au fost influentati de cul­tura elenica; de aceea se vorbeste adesea despre „civi­lizatia greco-romana”.

  • Romanii au fost intai de toate ostasi, iar marea cultura le-a venit de la greci. Grecii aveau si la noi, in Dobrogea, „contoare” de comert, adica porturi cu o mica colonie in jur. Ati auzit de Tomis, vechiul nume al orasului Constanta, si de Histria, mai la nord. Erau si alte colonii de-a lungul coastei Marii Negre, la sud, in Bulgaria de azi, si spre nord, pana in Crimeea. Influenta greceasca ajunsese deci in oarecare masura si la geto-daci.

  • Si iata acum ca se iveste dusmania si razboiul intre daci si romani. Aceasta se petrece o prima data inainte de Cristos, in vremea lui Burebista. Ostilitatile vor reincepe la sfarsitul secolului I d. Cr., iar legiunile romane sunt chiar invinse la un moment, sub un imparat slab, Domitian. Dar soarta se schimba cand ajunge imparat Traian, unul dintre cei mai gloriosi imparati ai Romei.

  • In Dacia se afla iarasi un rege care reusise sa-i uneasca pe daci, pe un teritoriu insa mai mic, care nu depasea Tisa la apus, nici Siretul la rasarit. Se numea Decebal — nume pe care si-l luase, si avea probabil o semnificatie in limba daca.  (Decebal pronuntam noi acum, dar in vremea aceea „ca se pronunta „k”; Dekebalos era scris pe greceste sau latineste.) Decebal nu a vrut sa accepte influenta romana – de fapt ar fi fost un „protectorat’ – si a continuat uneltirile impotriva Romei.

Dacia, colonie romana

  • Traian hotaraste sa porneasca razboi pentru a aduce Dacia sub ascultare romana. Priviti iarasi harta. Tot Imperiul Roman era ca un colac in jurul Mediteranei, dar parca Dacia ar fi mai departe de centru, spre nord, in afara „colacului”. Dacia si Britania apar ca niste „iesinduri”, „hernii” ale cordonului imperiului din jurul Mediteranei. De aceea vor fi si primele parasite cand presiunea barbara va creste.

  • Traian a dus un prim razboi, in 10l-l02 d. Cr., l-a invins pe Decebal si i-a impus un tratat prin care acest rege al dacilor se angaja sa-si distruga cetatile, sa nu faca alianta cu dusmanii Romei, sa accepte arhitecti si ingineri romani si o oarecare supraveghere etc. De fapt, sa de­vina un client al Romei. Dar Decebal n-a respectat trata­tul, a recladit cetati, a cautat aliante, pana departe, cu dusmanii Romei; atunci Traian a hotarat o a doua cam­panie de cucerire a Daciei si inlaturarea lui Decebal.

  • Razboiul are loc in 105-l06 d. Cr. Traian a pus pe un arhitect grec din Siria, Apollodor din Damasc, sa cla­deasca un pod pe Dunare, la Drobeta, acolo unde e acum Turnu-Severin, pod care a fost privit ca o adevarata mi­nune pentru acea vreme. Patrunde in Dacia cu legiunile lui, iar alt corp de armata trece Dunarea din Scythia Minor (Dobrogea). Au loc lupte crancene si, in cele din urma, romanii cuceresc capitala Sarmizegetusa, iar Decebal se sinucide, pentru a nu cadea in miinile invinga­torului si a nu fi adus ca rob in cortegiul triumfal al lui Traian la Roma.

  • Pentru a reconstitui acest razboi intre romani si daci, avem la Roma un monument, ramas intreg pana in zilele noastre printr-o adevarata minune, Columna Traiana, pe care se incolacesc, de jos in sus, basoreliefuri povestind toata desfasurarea cuceririi Daciei, ca intr-o „banda dese­nata’ in care putem nu numai urmari fazele razboiului, ci si descoperi care erau portul si armele din ambele tabere, chiar si portul femeilor dace, si ce fel de vite se cresteau in tara etc. Columna Traiana e o adevarata comoara pentru istorici si etnologi.

  • Iata acum aceasta mare tara, destul de populata, devenita colonie romana. Ce inseamna colonie romana? inseamna ca regatul lui Decebal va trece de-acum sub administrarea directa a Romei.

  • Provincia „Dacia” nu cu­prindea toate teritoriile ce vor fi mai tarziu locuite de romani; ea se limita la Oltenia de azi si cam doua treimi din Transilvania.

  • Scythia Minor era deja integrata in provincia romana Moesia (nord-estul Bulgariei de azi). La rasarit de Olt si de Carpati erau cateva intarituri si posturi inaintate, pentru a rezista atacurilor dacilor nesupusi si ale altor triburi, in provincia propriu-zisa, un intreg aparat administrativ se va instala, alaturi de legiunile menite sa asigure pacea inauntru si paza granitelor.

  • e vor construi orase dupa tipul „urbelor” romane si o retea de drumuri care sa le lege. In fine, si mai cu seama, romanii vor proceda la o intensa colonizare cu elemente din afara provinciei, intr-adevar, dupa ce au facut mii de prizonieri, dupa ce au omorat mii de luptatori daci, dupa ce alte mii vor fi fugit peste munti (dar n-au putut lua cu ei pe toata lumea, au ramas femei, copii, batrani), invingatorii au purces la repopularea provinciei cu colonisti romani. Cine sa fi fost acesti colonisti?

  • Iata o explicatie pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antica, Jerome Carcopino, care a descoperit un lucru la care nu se gandise nimeni pana atunci. De ce a putut veni atata lume in Dacia in putini ani? Fiindca acolo se gasea aur.

  • Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un rau, dar unul dintre captivii luati de romani a dezvaluit taina. Iar romanii au gasit acolo aur in cantitati uriase. Apoi se stie ca se putea extrage aur din Muntii Apuseni.

  • Carcopino a avut o idee foarte simpla: „Ia sa vad cum arata moneda romana inainte de Traian si ce devine ea in timpul domniei lui Traian — si constata ca, de unde banul de aur inainte de Traian era subtire ca o foita de tigara, la sfarsitul domniei lui e gros. Inseamna ca a reeva­luat moneda de aur a Romei pe baza exploatarii aurului din Dacia.

  •  Se intampla, ca sa comparam cu istoria mo­derna, ceva asemanator descoperirii aurului din California, in veacul trecut, care a declansat in Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goana dupa aur. Asa se explica probabil cum au putut veni in Dacia, in putine generatii, mii si mii si zeci de mii de colonisti din toata imparatia. Altfel nu s-ar explica cum, in putinul timp cat a durat aceasta colonie romana, populatia sa fi fost complet romanizata.

  • Desigur, n-a avut loc, ca in America, o navala dezor­donata, o masa de initiative individuale. A fost o coloni­zare organizata de imparatie. Cronicarul zice ca imparatul a adus in Dacia multime „din toata lumea romana” (ex toto orbe romano). Dar, fara indoiala, faptul ca se gasea acolo aur trebuie sa fi favorizat recrutarea de colonisti.

  • Iata insa ca arheologii romani au pus la indoiala teza lui Carcopino fiindca nu s-au gasit dovezi ca minele de aur din Muntii Apuseni sa fi fost exploatate de pe vremea da­cilor; de abia dupa transformarea in colonie romana avem dovezi de scule de minerit precum si dovezi documentare privind aducerea de mineri din vechi provincii romane. Vedeti prin acest exemplu ce greu e sa stabilesti exactita­tea unui fapt istoric!

  • De unde sa fi venit colonistii? Din toate partile imparatiei si mai cu seama din regiunile vecine cu Dacia, din Iliria de pilda, care era colonie romana de sute de ani – prin urmare ilirii erau deja romanizati. Au venit desigur colonisti si din Italia. Si aici are loc iarasi un fenomen interesant: pe masura ce s-au intins posesiunile romane in urma unor neincetate razboaie, a crescut si numarul de robi, prizonieri de razboi adusi in Italia. Care a fost consecinta sociala a acestui mare numar de sclavi?

  • Taranii din Italia saraceau fiindca proprietarii de pamant, in loc sa-l lucreze cu localnicii din jur, lucrau pamantul cu robi. Asta explica de ce atatia tarani din Italia se angajau in legiuni sau plecau sa populeze Iliria, Galia, sau Dacia. Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pilda ca limba romana se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil si de acolo multi sa caute aur in Dacia.

  • Dacia colonizata de romani a putut in foarte putine generatii sa devina atat de prospera incat sa i se spuna Dacia felix, Dacia fericita. Din pacate, fericirea n-a durat prea mult. S-au cladit cateva orase; acolo unde fusese Sarmizegetusa s-a dezvoltat orasul numit Ulpia Traiana, dupa numele imparatului; in locul Clujului de azi a aparut un oras numit Napoca.

  • Dacia a devenit o colonie bine organizata, ca intreg imperiul, cu un grad inaintat de civilizatie in orase, cu bai publice, arene pentru jocuri etc. S-au construit drumuri — mai avem si astazi portiuni de drumuri facute de romani, care trec prin Carpati, dovedind talentul lor de constructori.

  • In treacat fie spus si ce s-a intamplat cu podul acela de pe Dunare, care era o minune a lumii. Chiar un succesor al lui Traian a dat ordin sa se darame podul. Romanii l-au cladit, romanii l-au daramat. De ce? Le-a fost teama, cand au inceput primele navaliri barbare de mai mari pro­portii, ca podul acela sa nu foloseasca navalitorilor pen­tru a patrunde si mai adanc in imperiu. S-a scos deci toata „soseaua”, puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu   s-au mai vazut decat pilonii in Dunare.

Navalirea barbarilor

  • Soarta provinciei Dacia felix se incheie o data cu ceea ce numim navalirea barbarilor. Cine au fost acesti bar­bari? Dar, mai intai, ce inseamna barbari inseamna necivi­lizat in ochii grecilor, apoi ai romanilor. Roma a fost o splendoare. E greu de inchipuit acum ce a reprezentat Roma pentru contemporani. Putinul care a mai ramas din orasul antic starneste admiratia, iar pentru oamenii de acum doua mii de ani Roma era curata uimire, minune, raiul pe pamant.

  • Sa nu luati insa ad litteram expresia „navalirea bar­barilor”. Germanii au un cuvant mai potrivit pentru a desemna acel moment istoric: ei spun Volkerwanderung, ceea ce inseamna „migratia popoarelor”, fiindca o ade­varata navalire, adica un puhoi de calareti care sa pustiasca tot locul, sa prade orasele si satele si sa ucida populatia, aceasta s-a intamplat doar la doua-trei sute de ani, de pilda o data cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la inceput — uneori si cu navala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al caror nume a intrat in limbile moderne cu intelesul de salbatici care distrug numai din setea de a distruge).

  • Dar gotii (vizigotii si ostrogotii), gepizii si alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive si ele, desigur, au cautat mai intai o asezare in teritoriul imperiului — unii se prezentau chiar ca posibili aliati pentru a apara imperiul impotriva altor dusmani. Fiindca, stiti ce se intampla cu vremea intr-o tara prea bogata, prea fericita, cum a devenit Imperiul Roman la inceputul erei noastre: barbatii nu mai vor sa faca serviciu militar; atunci acesti ger­manici, mai mult sau mai putin salbatici, se prezentau ca eventuali aliati, ca ostasi suplimentari pentru apararea imperiului. Li s-a zis „federati”, adica aliati ai Romei, care-si pastrau organizatia si capeteniile lor.

  • Asa au venit si in Dacia. Dar in urma lor veneau altii, si mai salbatici, porniti pe jaf si distrugere, astfel incat romanii s-au gandit ca Dacia, dincolo de Dunare, era prea departe de centru, prea greu de aparat, si ca era mai bine sa retraga legiunile la sud de Dunare, in 27l-272 d. Cr. imparatul Aurelian (al 27-lea succesor al lui Traian) a hotarat evacuarea provinciei Dacia.

 Legiunile romane se retrag din Dacia

  • O data cu armata si administratia locala, probabil ca o parte din populatia romana, in orice caz cea mai instarita, din orase si din villae, adica din „fermele’ marilor pose­sori de pamant, speriati ca nu mai erau de-acum protejati de armata romana, vor fi parasit si ei colonia de la nord de Dunare, pentru a se refugia pe malul drept al Dunarii, unde imparatul Aurelian a instituit — in regiunea unde vor fi mai tarziu Serbia de est si Bulgaria de nord-vest — o noua provincie numita tot Dacia, dar care a capatat, cu vremea, in scrieri, numele de Dacia Aureliana.

  • Unii istorici germani, apoi istoriografia oficiala ungara, au sustinut teza ca toata populatia Daciei nord-dunarene a fost atunci evacuata, ca aceasta mare provincie s-a aflat dintr-o data golita de intreaga populatie de limba latina. Dar aceasta teorie n-a aparut decat acum vreo doua sute de ani, adica o data cu nasterea constiintelor nationale si ivirea pretentiilor nationaliste in toata Europa!

  • De atunci a aparut in istoriografia europeana si, bineinteles, mai cu seama in disputele savante romano-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuitatii”.Au continuat oare sa locuiasca in fosta Dacie vorbitori de limba latina? Sau, cum pretind cei mai multi istorici unguri, la aparitia navalitorilor maghiari la sfarsitul secolului IX, ori in seco­lul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave.

  • Inca o remarca, inainte de a expune punctul meu de vedere asupra „chestiunii continuitatii”. Chestiunea nu mai prezinta azi nici o importanta politica. Chiar daca ar putea istoricii maghiari — printr-o minune — sa aduca dovada ca ungurii au fost primii ocupanti ai Transilvaniei, prin faptul ca populatia maghiarofona nu reprezinta azi, in inima tarii, decat 7% din populatia totala, intaietatea is­torica n-ar mai putea avea nici o consecinta pe plan juridic si politic.

  •  Dreptul international contemporan nu mai tine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia in cont decat situatia demografica actuala. (Vedeti drama recenta din Kosovo!) Deci — inca o data — trebuie inteles ca „ches­tiunea continuitatii” nu mai are nici o importanta practica. Daca incerc sa insir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a incerca rezolvarea unei probleme spinoase.

  • Iata mai intai argumentele pe care le inainteaza parti­zanii necontinuitatii, adica ai tezei careia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler” — dupa numele autorului ger­man de la sfarsitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorica):

— evacuarea populatiei daco-romane sub Aurelian ar fi fost totala; documente interne dovedind prezenta unor vorbitori de limba latina in aria carpato-dunareana ar lipsi cu desavarsire intre secolul IV si inceputul secolului al XIII-lea, o tacere de vreo 900 de ani

— aproape un mileniu, „mileniul intunecat”; latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi

— voi explica mai departe de ce) apar in documente abia incepand din veacul al X-lea, insa la sud de Dunare, in Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria.

  •  La nord de Dunare nu apar, in documente ofi­ciale ale regatului ungar, decat in jurul anului 1200 — se deduce deci ca ar fi imigranti din sud, ciobani nomazi veniti cu oile, si a caror imigrare ar fi fost incurajata de regii maghiari in Ardealul insuficient populat;

— atunci cand au patruns maghiarii in Transilvania — adica in „tinutul de dincolo de padure” (al muntilor Apuseni), trans = peste si sylva = padure — tara era pustie, si nici n-ar fi putut fi locuita, fiind acoperita in pro­portie de 90 % de paduri;

— daca viitorii locuitori romani de la nord de Dunare n-ar fi locuit cateva veacuri in preajma aromanilor si in vecinatatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici stransa inrudire intre limba daco-romana de la nord de Dunare si dialectele aroman si megleno-roman (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenta in daco-romana a catorva zeci de cuvinte (pretins) imprumutate de la albanezi.

  •  In sprijinul acestei teze au venit si teoriile a doi filologi romani de la inceputul veacului nostru, Ovid Densusianu si Alexandru Philippide, care au fost convinsi — pe baza unor argu­mente, cred, eronate — ca leaganul limbii romane tre­buie cautat la sud de Dunare.

Decalogul continuitatii

Iata acum in ce fel se pot grupa argumentele noastre in favoarea continuitatii:

  1.  Cazuri de evacuare totala a unui tinut, fara sa fi fost la origine vreo mare infrangere, nu prea cunoastem in isto­rie, iar gotii (barbarii din pricina carora Aurelian ar fi ordo­nat  parasirea provinciei) nu s-au aratat a fi distrugatori pe unde au trecut sau pe unde s-au asezat, in cazul Daciei, avem chiar dovezi ca unii localnici calauzeau pe goti prin trecatori, pentru a ataca armata romana! intr-un docu­ment, un episcop afirma ca adesea localnicii preferau stapanirea unor sefi barbari care se multumeau cu o dijma din bucate, pe cand fiscul administratiei romane ii strivea fara mila.

  2. Marele nostru arheolog Vasile Parvan a descoperit doua documente din veacul al IV-lea, in care un „rege’ al gotilor de prin partile noastre, la nord de Dunare, isi zice „Jude’ — or, acesta nu era un titlu onorific pe care sa i-l fi putut conferi imparatul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani il dadeau capeteniilor lor adminis­trative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecatori si administratori (termen ce se va pastra pana tarziu, cum vom vedea), inseamna ca acest rege barbar domnea la nord de Dunare peste populatii de limba latina si a vrut sa-si zica cum numeau supusii lui localnici pe sefii lor.

  3. Afirmatia ca ar fi disparut orice urma de inscriptii latine in Dacia, o data cu retragerea legiunilor si adminis­tratiei, e eronata. Cateva s-au mai gasit, din secolele IV si V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin parasirea aproape generala a oraselor (urbelor): fenomen de ruralizare totala. Putinele documente scrise ce s-au mai gasit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decat de do­minatorii barbari, care joaca un rol in razboaie si in politica, nu si de taranii localnici (de care barbarii razboini­ci au totusi nevoie ca sa le asigure hrana) — aceasta fiind o constanta in istoria universala: despre populatiile imperiilor prabusite nu se mai vorbeste, ci numai despre noii stapani.

  4. Tacerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Sa lasam deoparte increderea exclusiva, aproape superstitioasa, in documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, in aceeasi perioada care ne priveste, in „mileniul intunecat’, nu se pomeneste nicaieri de latinofonii din Elvetia (Rhetia), care mai vorbesc si azi limba romansa; iar, si mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un do­cument timp de o mie de ani (tacere documentara si mai lunga decat la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut sustine ca albanezii au picat din cer acolo unde-i mai gasim si azi si unde sunt semnalati din Antichitate.

  5. Aparitia tarzie a romanilor in documentele oficiale maghiare are o explicatie simpla: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de  prezente  structurile  feudale maghiare si autoritatea regala pentru a se impune; atunci comunitatile satesti, juzii, cnejii romani, stransi de fiscul ungar sau chemati la vreo judecata, au nevoie de cance­laria regala, sau de o autoritate locala, pentru recu­noasterea drepturilor lor stramosesti. Notati cum o seama de cuvinte din romana, cu conotatie juridica, sunt de origi­ne maghiara: a fagadui, a tagadui, a se rafui, a banui, a chibzui, a ingadui, a mantui il numim pe Cristos Mintuitorul, cu un cuvant provenind dintr-un radical de origine maghiara! Daca romanii ar fi venit in Ardeal abia in veacurile XII-XIII, cum sa ne inchipuim ca ar fi asimi­lat asemenea notiuni esentiale, fara mai multe veacuri de convietuire cu ungurii, si sa le fi raspandit apoi in tot spatiul locuit de romani?

  6. Simptomatic e faptul ca, in primele documente, romanii (valahii) sunt localizati in „paduri’, adica in intinse tinuturi impadurite, fiindca acolo, in dumbravi inconjurate de codri desi, se adaposteau mai lesne impotriva calarimii navalitorilor! Astfel, putin dupa 1200, regiunea Fagarasului e denumita intr-o „charta’ regala de donatie catre colonisti germani (sasii) silva blacorum et bissenorum (padurea valahilor si a pecenegilor). Daca romanii ar fi fost, cum se pretinde, pastori nomazi veniti din sud si colonizati de curand, s-ar fi retras ei cu oile in paduri?Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atentia si asupra altor regiuni din Ardeal ca­lificate intai silvae (sau sylvae), inainte de a fi prefacute in „comitate’ administrative, adica guvernate de comiti (sau conti) maghiari.Mai mult: aceasta identificare intre intindere paduroasa si „regiune ocupata de valahi’ o gasim si la sud de Carpati, adica in Muntenia de azi! Stiti ce inseam­na Vlasca? inseamna in limba slava „tara valaha’ Dar Codrul Vlasiei? (Din care numai o infima bucata mai dainuieste azi, la nord-vest de Bucuresti, dar care aco­perea, in Evul Mediu, o imensa intindere.) Vlasie in slava pluralul lui vlah (valah, roman), deci inseamna Codrul romanilor.Pana si numele judetului Teleorman e tot dovada a unei regiuni de padure deasa, in care se ada­posteau bastinasii, caci in limba türk (pecenega sau cumana) deli orman inseamna „padure nebuna”! Deci nu numai padurile din Ardeal, ci si cele din sesul muntean erau, la inceputul Evului Mediu, locuite in con­tinuare de stramosii romanilor dinainte de amestecul cu slavii, caci, altfel, acestia nu le-ar fi numit „vlasii”.Sa ne intelegem, cand zicem paduri (sylvae), trebuie sa ne inchipuim imense intinderi impadurite, cat un judet sau doua, in mijlocul carora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite in chip natural, ori dumbravi intinse croite de om, despadurite si destelenite, si unde puteau trai comu­nitati intregi cultivand meiul, ceapa sau varza si crescand vite, porci si pasari. Acolo erau relativ mai feriti de navala nomazilor calari. Dar avem surse care ne dezvaluie cum dibuiau totusi nomazii acele „oaze’ locuite: prin obser­varea de departe a zborului in cerc al cretilor sau vul­turilor. Cand ii vedeau rotind mereu deasupra unui loc, stiau ca pandesc acolo, la verticala, gunoaie sau morta­ciuni — si se indreptau catre acel punct.

  7. In privinta cuvintelor pretins bulgaresti sau mace­donene din limba romana — stramosii nostri n-au avut nevoie sa locuiasca in Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul euro­pean, din care destul de multe trebuie sa se fi asezat si la nord de Dunare, pe mai tot cuprinsul tarii noastre (sunt semnalate in documente nuclee slave in tot spatiul carpato-dunarean, pana in veacul al XIII-lea).De altfel, fosta Dacie Aureliana, unde s-ar fi retras stramosii romanilor, a fost cotropita de triburi slave apusene, care au dat limbile sarba si croata, pe cand slavismele din romana apartin grupului slav de rasarit, care a dat bulgara si mace­doneana (strans inrudita cu bulgara). Slavii, in spatiul nostru carpato-dunarean, au ocupat mai cu seama vaile rodnice, unde ne-au lasat pana azi urme prin nume de rauri (relativ grupate): Dimbovita, Ialomita, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistrita De abia incetul cu incetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi bastinasi si s-au lasat romanizati.Lingvistii, pe baza legilor de evolutie a limbii, afirma ca fuziunea intre latina tarzie a vlahilor si limba slava a nou-venitilor nu a inceput decat abia prin veacul al IX-lea, cand prefacerea latinei tarzii in ceea ce am putea numi „pre-romana’ era de-acum inchegata; de aceea influenta slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sin­taxa) si asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nula, ea fiind masiva in schimb in domeniul vocabularu­lui; comparati de pilda cu franceza: amestecul intre galo-romani si popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu si a afectat deci mult mai adanc limba neo-latina, mai cu seama in morfologie, in fonetica.

  8. Cat despre pretinsele imprumuturi din albaneza (de ce trebuia o populatie romanizata, deci mai inaintata in cultura, sa imprumute ea de la vecinii albanezi, mai bar­bari, ramasi neromanizati?), lingvistii de azi tind mai curand sa explice asemanarile romano-albaneze — doar cateva zeci de cuvinte — printr-o origine indo-europeana comuna.Tot astfel nu e nevoie sa ne inchipuim o sedere a stra­mosilor nostri la sud de Dunare pentru a explica stransa rudenie a daco-romanei cu dialectele aroman si megleno­roman, caci acelasi amalgam de popoare, manuind ace­easi latina balcanica tarzie, poate da rezultate similare si la o mie de kilometri distanta.De altfel avem in daco­romana cateva exemple de plante sau de materii care nu se gasesc la sud de Dunare, cum ar fi fost ele pastrate in limba o mie de ani daca stramosii nostri s-ar fi aflat cu totii stramutati la sud? Dau un singur exemplu, insa grai­tor: cum sa se fi pastrat cuvantul „pacura’ (< lat. picula) la sud de Dunare, cand pacura, adica petrolul brut, titeiul, nu tasnea natural decat la poalele Carpatilor?

  9. Istoricii unguri se straduiesc acum sa nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisa in latineste pe la anul 1200 de un „notar’ anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea in istorio­grafie cu numele de „Anonymus’  document, zic, ca­pital pentru istoria noastra, fiindca, bazat probabil pe o cronica anterioara, povesteste cum ungurii, patrunzand in Transilvania de la vest catre est, au dat de trei voievo­date locuite de romani si de slavi. (Informatia ca ma­ghiarii, dupa ce au trecut Carpatii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnata si intr-o cronica ruseasca si mai veche, cunoscuta sub numele de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezinta o sursa cu totul independenta.)Un sin­gur punct tare in argumentarea criticilor lui „Anony­mus’: acesta pomeneste si de cumani printre neamurile aflate atunci in Transilvania, or, cumanii n-au patruns in partile noastre decat vreo 150 de ani dupa pecenegi si unguri. Dar asemenea „telescapari’ cronologice se gasesc adesea in cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adauga faptul ca pecenegii si cumanii vorbeau cam aceeasi limba).Numele celor trei „voievozi’, Glad, Menumorut si Gelou, sunt si ele sursa de polemici. Numai ultimul e pre­zentat ca valah, si istoricii unguri fac eforturi sa gaseasca numelui vreo origine maghiara, cu toate ca insista asupra descrierii saraciei acelei populatii si a slabei inarmari a ostasilor voievodului! Noi ne-am obisnuit sa scriem Gelu, pronuntand ca in romana moderna: djelu. Or, g in latina savanta a cronicarului trebuie sa se fi pronuntat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni pastrat, ceea ce ne da Ghelou, deci probabil deformarea unui romanesc Ghelau.Si tocmai in regiunea Clujului, desemnata de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem pana azi un munte, un rau si o localitate care in cursul veacurilor s-au numit ba Ghilau, ba Gilau; eu cred ca au pastrat numele acelui prim voievod roman. Dovada ca numele ar fi autentic romanesc, ba chiar antic, ne e adusa de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numita Geloupara, adica satul sau targul lui Gelou! Exact aceeasi ortografie!Glad trebuie sa fie un nume slav deformat de cronicar, care adauga de altfel ca acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, in fine, Menumorut e vadit o deformare maghiara a numelui vreunui sef de origine turanica — poate si el bulgar, adica protobulgar —, domnind peste populatii valahe si slave.

  10. Dar argumentul decisiv in ochii mei in favoarea continuitatii il constituie pastrarea numelor antice ale Carpatilor si ale tuturor marilor riuri din spatiul nostru: Nistru, Prut, Siret, Buzau, Arges, Olt, Timis, Mures, Cris, Somes, Tisa etc. toate, nume atestate chiar inainte de cucerirea romana —si mai cu seama Dunarea, care a pas­trat in romana o forma diferita de forma romana (Danubius) si apropiata in schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor navalitori barbari aceste antice denumiri decat localnici ramasi neurniti cu tot neincetatul virtej si curgerea de noi popoare?Iata de ce am convingerea absoluta ca numeroase nuclee de populatie latinofona au dainuit neintrerupt, in tot Evul Mediu, in spatiul carpato-dunarean — cu lega­turi continue, de altfel, cu populatiile de la sud de Dunare, caci fluviul n-a constituit niciodata o stavila pen­tru comunicatie si circulatie.

MIGRATIA BARBARA PE TERITORIUL NOSTRU

Sa vedem acum cine sunt acei barbari care patrund pe teritoriul daco-romanilor.

Sintetic ii putem enumera cu formula :GO.HU.GE.A. – SLA.BU. – UNG. – PE.CU.TA.

GOTII

Au venit mai intai gotii, care s-au impartit in doua ramuri, ostrogotii si vizigotii, gotii de la rasarit si gotii de la apus. Nu s-au asezat in partile noastre — erau prea atrasi de bogatiile din Italia ori de la Constantinopol, a doua capitala romana de la imparatul Constantin incoace, care va deveni capitala Imperiului Bizantin mai tarziu. La urma, ambele ramuri gotice au migrat catre apus, facandu-si loc ostrogotii in Italia, iar vizigotii in Galia si Spania.

HUNII

GEPIZII 

La noi a stat cateva sute de ani un alt neam germanic, inrudit cu gotii, gepizii (cel putin 200 de ani prin Banat si vestul Transilvaniei). S-ar putea sa fi ramas ceva de pe urma lor cand au fost alungati catre apus de o ciudata coa­litie intre avari si longobarzi (zic ciudata, fiindca longobarzii erau germani, la fel ca gepizii, pe cand avarii erau asiatici); insa urme in limba noastra se pare ca n-au lasat — dar nici longobarzii n-au lasat urme in italiana, si totusi au dominat nordul Italiei timp de veacuri!

AVARII

Locul gepizilor l-au luat avarii, apartinand acelor se­mintii asiatice carora savantii le dau numele generic de turanici, si care vorbeau o limba turcica — se spune o limba turk pentru a deosebi ansamblul limbilor turcice de turca otomana. Aceasta se petrece la inceputul veacului al VI-lea. Si, o data cu avarii, patrunde si in partile noastre un neam foarte numeros, care insa nu era structurat, ca germanii, cu o aristocratie, cu regi, cu oarecare organizare de stat.

Avarii aveau undeva in Panonia (Puszta ungara) un centru, un fel de tabara uriasa careia i se zicea Ring. Timp de peste 200 de ani (cea 550-780), avarii constituie o mare putere in centrul Europei, si ei sunt oarecum stapani peste slavi. Fiind un trib de calareti razboinici foarte temuti, dar nu multi la numar, duc cu ei mase de slavi in atacurile sal­batice impotriva Imperiului Bizantin, asediaza Salonicul, Constantinopolul — iar rezultatul va fi ca triburile slave, invatate de acum cu razboiul si prada, vor patrunde adanc in provincii ale Imperiului Bizantin si se vor stabili acolo, chiar pana in sudul Greciei, in Peloponez. Si daca, printr-o sfortare patetica de refacere a imperiului, bizantinii vor izbuti prin veacurile al X-lea si al XI-lea sa „elenizeze’ din nou Peloponezul si o parte din Grecia continentala napadita de slavi, de albanezi si de vlahi, in schimb mai toata Macedonia va ramane, definitiv, majoritar slava, ca si Moesia, Dacia Aureliana si Iliria toata, unde fosta popu­latie romanizata e redusa la nuclee din ce in ce mai mici, ca niste insule care scad mereu, pe masura ce cresc apele jur-imprejur.

Avarii se vor prabusi intre 797-805, sub o dubla lovi­tura: de la vest, de la regele francilor Carol cel Mare (in germana, Karl der Grosse, pe frantuzeste, Charlemagne) si de la sud, de la tarul bulgarilor Krum. Prabusirea aces­tei vremelnice mari puteri va fi atat de neasteptata si de totala, incat a ramas in Rusia o zicala: „Au pierit ca obrii’ — asa se numeau avarii pe ruseste, fiindca numele se pronunta initial avari —, iar nu, cum zicem noi acum, avari— deci a dat in ruseste, prin alunecarea lui a catre o, trecerea lui v la b si caderea silabei neaccentuate,

SLAVII

In momentul cand se prabusesc avarii, slavii, care se raspandisera si in aria noastra si in toata Peninsula Balcanica, devin independenti. De la avari au invatat arta razboiului si au invatat oarecum de la ei si de la vecinii germanici cum sa fie stapani asupra lor insisi.

Vin si ei de undeva din actuala Ucraina, din Polonia, din Rusia de azi, si coboara incet-incet catre imparatia romana, atrasi si ei de bogatiile de-acolo. Chiar dinainte de anul 500 incepusera sa se strecoare in imperiu, mai spre vest, spre Italia, dar erau atunci atat de slab organizati incat o multime cadeau robi. Unii filologi afirma ca din slav s-a tras in latina tarzie cuvantul sclav.

Probabil ca si in partile noastre, in Transilvania, in Muntenia, in Moldova patrund incetul cu incetul aceste grupuri de slavi, dar de-acum ii gasim intovarasiti cu avarii.

In primele veacuri, de pe la 500 incolo, slavii ocupa de preferinta vaile si sesurile libere, pe cand descendentii daco-romanilor sunt retrasi prin locuri paduroase sau spre munte.

E interesant sa observam termenii care vor desemna pe sefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe multi ii vom prelua si noi: regelui i se va zice kral — provenind de la marele rege franc, mai apoi imparat, Carol cel Mare, in dialectele germane Karl, pro­nuntat de slavi Kral (termen preluat si de unguri, Kiraly, si de noi, crai); dar alte doua titluri mari, ban si jupan, sunt mostenite de la avari; boier e si el turanic, ori peceneg, ori proto-bulgar (asa numesc istoricii neamul de limba türk care cucereste de la bizantini, la sfarsitul secolului VII, Bulgaria de azi si se lasa cu incetul slavizat de populatia slava majoritara); alti doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) si vitez (viteaz), ar fi de origine germana, respectiv Konig (rege) si Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea pana in veacul al XI-lea au facut incursiuni in toata Europa de nord, patrunzand in apus pana in Franta, Anglia si Islanda, iar in rasarit pana in Rusia unde, sub numele de varegi, intemeiaza primul stat rus organizat).

Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine capetenie de oaste, apoi, in spatiul nostru — dar numai in spatiul nostru, in Muntenia, Moldova si Ardeal (caci regii unguri vor continua sa dea acest titlu reprezentantilor lor in Transilvania) —, cel mai mare peste tara, seful statului sau al tinutului, insa, e o minune ca, pe langa termenul slav, apare si numele latin de domn (dominus), pe care romanii, in ultimele veacuri ale imperiului, l-au dat chiar imparatului, si pe care romanii il vor folosi si pentru Domnul nostru Isus Cristos si pentru Dumnezeu! El va fi cvasisinonim cu voievod, dupa cum jude va fi cvasisinonim cu cneaz.

Dar avem o si mai admirabila reminiscenta a vechilor structuri romane: pastrarea in vocabular a cuvantului „imparat’ (imperator), cand de sute de ani romanii nu mai au imparat, nici la nord de Dunare, dar nici la sud, unde stapanului de la Constantinopol i se zice de-acum in greceste basileu, si in limbile slave tar (Caesar, pronuntat la origine Kaisar, care a dat la germani Kaiser si la slavi csar!).

In genere insa, aproape toti termenii care desemneaza in limba noastra ierarhia nobiliara si de conducere sunt termeni imprumutati de la slavi. De unde tragem con­cluzia ca atunci cand acesti slavi incep sa se amestece cu populatia valaha ramasa pe teritoriul vechii Dacii, slavii au, un timp, o situatie dominanta. (Vom vedea mai departe si semnificatia pe care o capata cuvantul ruman.) intrucat conducatorii comunitatilor valahe se numeau juzi, cuvantul slav cneaz va deveni oarecum echivalent cu cuvantul jude (voi semnala mai departe o posibila nuanta), si veacuri de-a randul vom avea ori cneaz, ori jude, probabil dupa cum la origine era in fruntea unei comunitati slave sau conducea o comunitate valaha.

Vor trebui cateva sute de ani pana cand acesti slavi sa se lase romanizati. S-a intamplat in aria noastra romaneasca exact inversul a ce s-a intamplat la sud si sud-vest de Dunare, in viitoarea Bulgarie si in Serbia si Croatia unde, dimpotriva, vorbitorii de limba latina s-au lasat slavizati. E un fenomen, aparent, ciudat, inseamna ca la noi au fost mai putini slavi si prin urmare romanii (vlahii) i-au inglobat, ca sa zic asa, si le-au dat limba romana, pe cand la sud, vorbitorii de limba proto-romana au fost cu vremea inghititi de slavi, incat n-au ramas acolo decat din ce in ce mai putini latinofoni, care au fost aproape toti asimilati de slavi sau de greci.

Un text al unui preot croat din secolul XII, cunoscut in istoriografie sub numele de „Preotul din Diocleea’, ne sugereaza inca un motiv pentru care populatia „romana”, in Dalmatia, fugea in munti, in fata unor dominatori slavi: teama de persecutiile acestor pagani impotriva lor ca crestini. Ceea ce ar explica de ce amestecul intre valahi si slavii din partile noastre trebuie sa fi fost mai usor dupa crestinarea, in veacul al IX-lea, a bulgarilor si slavilor de sub dominatia lor. Dar sa nu-i numim inca romani pe descendentii daco-romanilor — pentru ca romani nu avem dreptul sa le zicem decat atunci cand exista o limba romana, iar limba romana se naste cand are loc o sim­bioza, adica o influenta reciproca si in cele din urma un amestec intre fostii daco-romani si slavi. Daca nu-i putem numi romani, atunci cum sa le spunem? Sa le zicem „valahi”.

De ce? Valah nu e un termen peiorativ, cum ar vrea ungurii sau alti straini, de pilda grecii, sa-l considere. Valah e un nume foarte nobil, dat de germanici tuturor romanilor, pornind de la numele unui trib celt care se numea Volcae, asezat pe unde sunt azi Elvetia si Austria. Acestia s-au romanizat, astfel incat germanii, vecinii lor, cu vremea au numit volcae pe toti romanii, pe toti cei ce vorbeau limba latina.

Asa se explica faptul ca, din insulele britanice si pana la noi, de-a lungul granitei intre germanici si fostul Imperiu Roman, au ramas nuclee care poarta inca un nume provenit din volcae. Ati auzit de Tara Galilor in Marea Britanic, provincie care, ca si Scotia, se afla la nord de Anglia propriu-zisa, ambele locuite de ramasite din vechea populatie celta a insulei. Ei bine, numele Tarii Galilor, ce se cheama Walespe englezeste, are aceeasi ori­gine cu Valahia! Si daca coboram in Europa continentala, valonii din Belgia, adica aceia care vorbesc franceza in Belgia (pe cand ceilalti locuitori ai Belgiei sunt flamanzii, care vorbesc, ca olandezii, neerlandeza, o limba germani­ca), poarta tot un nume provenit din volcae.

Pe francezi, cu un cuvant de ocara, nemtii ii numesc Welsche (dupa cum francezii, la randul lor, au o porecla insultatoare pen­tru nemti, boche), iar in Evul Mediu, italienilor le ziceau Wahlen. Pe italieni, polonezi si alti slavi ii numesc valahi. Iar in Balcani si la noi, tot valahi i-au numit pe romano-foni. Slavii preluasera termenul de la germani, facand inversiunea valh vlah.

De la slavi, mai tarziu, in Evul Mediu, au preluat si grecii termenul, dovada a adancimii la care au patruns slavii in Grecia continentala! Iar intrucat in greceste V se scrie B, termenul a ajuns in timpul cruci­adelor, la occidentali, la „franci’, sub forma „blac’. In concluzie, numele de valah a desemnat, si la germani, si la slavi, si la greci, pe „romanici’, pe cei care vorbesc o limba latina. Deci daca spun de-acum incolo „valahi’, sa stiti ca asta inseamna stramosii romanilor. Si asa ne-au numit in continuare strainii. Noi insine ne-am numit romani sau ruman/ sau, in sud, in Balcani, armani — cu un „a protetic’, caracteristic dialectului aroman.

In rezumat, autohtonii si-au pastrat numele de roman, pe cand strainii i-au numit vlahi sau valahi. Voi folosi deci cand termenul roman, cand valah — dar gasesc ca e mai comod sa facem deosebirea si sa pastram termenul „roman’ pentru mai tarziu, dupa anul 1000, cand a inceput de-acum simbioza slavo-valaha si avem o limba pe care o putem numi romana.

BULGARII

Am pomenit despre bulgari, adica protobulgari — si ei, ca si avarii, un trib de limba türk, a carui ultima asezare cunoscuta e pe Volga mijlocie, in ultimele decenii ale secolului VII, o parte din ei, impinsi de alte semintii de la rasarit, se urnesc, si de prin sudul Basarabiei izbutesc sa treaca Dunarea.

Dupa lupte crancene cu bizantinii, pe la 670-680, ii silesc pe acestia sa-i lase sa se aseze in Dobrogea si in nordul Bulgariei de azi, unde vor fi curand slavizati de majoritatea din jur. Acolo, acesti calareti razboinici si organizati vor intemeia un stat puternic care va duce lupte neincetate cu imparatia bizantina, incercand chiar in mai multe randuri sa ocupe capitala Constantinopol.

Dar totodata erau fascinati de maretia capi­talei imperiale, de organizarea statului, de fastul si influenta Bisericii crestine, astfel incat, din convingere cat si din calcul politic, Boris, hanul lor, va fi crestinat o data cu mii de ostasi si de boieri de-ai lui, in anul 865, si-si va zice si tar (csar). Cu putini ani inainte, doi misionari bizantini de la Salonic, fratii Constantin (in calugarie, Chirii) si Metodiu — slavi grecizati, cum pretind bul­garii, sau greci vorbind slavona, cum sustin grecii? —, pornisera sa evanghelizeze pe slavii din Moravia, traducand Sfintele Scripturi in slavona si inventand un alfa­bet adaptat foneticii slave, alfabet ce va deveni cu vremea alfabetul zis chirilic, dupa numele lui Constantin-Chiril, alfabet pastrat pana azi de bulgari, sarbi si rusi — si folosit la noi pana in anii 1860.

Cum a ajuns alfabetul chirilic la noi? Si nu numai alfa­betul, ci si liturghia in slavona, si Sfanta Scriptura, si de­numirile din ierarhia noastra bisericeasca legata de Biserica rasariteana de la Constantinopol? Explicatia cea mai fireasca e sa admitem ca in momentul marii sale expansiuni, dupa caderea Ring-ului avar, taratul bulgar si-a extins autoritatea si peste o parte din tinuturile noas­tre. Fiind prezenti la rasarit, in Dobrogea si Basarabia, iar la apus avand granita comuna cu francii pe Tisa, de ce ar fi ocolit ei Muntenia si Ardealul, cand acolo tocmai incepeau sa mijeasca mici formatiuni politice, cu cneji de aceeasi limba cu ei?

Totusi, cei mai multi dintre istoricii nostri, in frunte cu marele Nicolae Iorga, s-au opus cu indarjire acestei ipoteze. De-atunci insa au aparut si argumente arheolo­gice pentru a sprijini argumentele logice: cetatea Slon din Prahova (ambele nume sunt slave!) e tipic bulgareasca, iar in regiunea Sibiu s-au gasit morminte de tipul celor ale capeteniilor bulgare.

De  aceea cred ca trebuie sa inchipuim o prezenta bulgareasca la noi cam un secol si jumatate, intre sfarsitul veacului al VIII-lea (distrugerea puterii avare) si inceputul veacului al X-lea (patrunderea ungurilor pe Tisa si a pecenegilor in partile noastre). Asa se explica cel mai logic cum, din cauza unei relative si­gurante in acel rastimp, s-a putut incepe amestecul (sim­bioza intre asezarile slave si populatia valaha bastinasa), cum a putut sa apara, dintre cneji si juzi, o clasa nobiliara (viitorii boieri) si cum s-au instalat la noi — pentru veacuri — alfabetul chirilic si limba slavona in Biserica, pentru ca mai tarziu, cand vom avea structuri de stat, slavona sa devina si limba de cancelarie.

E drept ca crestinismul nu s-a implantat la bulgari decat dupa 864 (botezul lui Boris), dar e probabil ca noile structuri religioase, aduse de bizantini, s-au raspandit in acelasi timp in toata imparatia lor, deci si in partile locuite de romani, adica de valahi si slavii care se vor romaniza.

Alungati de la nord de Dunare de invazia ungurilor si a pecenegilor, macinati de certuri intestine si atacati din sud de bizantinii minati de un imparat de o exceptionala energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adica „uciga­torul de bulgari’), bulgarii primului tarat se prabusesc cu totul, in 1018, iar tara lor redevine, pentru mai mult de un veac si jumatate, provincie bizantina.

Din lupta necrutatoare dusa timp de 20 de ani de Vasile al II-lea impotriva regelui bulgar Samoil, istoria retine un episod infiorator: invingator intr-o ultima batalie in care face 14 000 de prizonieri, basileul pune sa le scoata ochii, tuturor, cu fierul rosu, lasand la fiecare suta de oameni un om cu doar un singur ochi crapat (cati vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloana va marsalui sute de kilometri, pana ajung invinsii la vetrele lor, ingrozind in drum tara intreaga si posteritatea.

 Revolta Asanestilor si „regatul vlahilor si al bulgarilor”

In fosta regiune a Bulgariei, partea nordica,  mai traia inca o importanta populatie de limba romana care, fara indoiala, pastrase un contact neintrerupt cu romanii de la nord de Dunare. Acesti valahi se indelet­niceau in special cu cresterea oilor, de unde, cu vremea, termenul de vlah a devenit, la bulgari si la greci, sinonim cu cioban.

In 1185, doi frati vlahi din regiunea Tarnovo, Petru si Asan, certati pe motive fiscale cu imparatul bizantin Isaac Anghelos, si fiindca acesta refuzase continuarea unui ser­viciu militar al acestor vlahi in armata bizantina, asmutesc tinutul intreg, si pe vlahi si pe bulgari, impotri­va imparatiei.

Cum, dupa doi ani de lupte, soarta armelor le e potrivnica, trec Dunarea si se intorc de acolo cu alti romani si cu calarime cumana, iar, dupa un timp, ii inving pe bizantini. Aceasta imediata alianta romano-cumana ma face sa cred ca acei frati vlahi de la Tarnovo aveau cu capeteniile cumane o legatura mai veche, poate chiar o incuscrire, intrucat numele Asan e cuman.

Petru si Asan vor prelua insa coroana fostilor tari bulgari, caci aceasta reprezenta traditia statala a locului, intrerupta de bizan­tini cu 200 de ani in urma. Un al treilea frate, Ionita, zis pe greceste Kaloioannes, adica cel Frumos (sau cel Viteaz?) duce si mai departe ambitia familiei, obtinand o coroana regala de la marele Papa Inochentie al III-lea.

Corespon­denta intre papa si Ionita dovedeste clar ca acesta din urma isi reclama originea sa romana si ca papa o re­cunostea (se stie ce bine informata a fost intotdeauna papalitatea!).

Lucrurile se vor incurca insa in urma cuceririi Constantinopolului, in 1204, de catre cruciatii celei de-a patra cruciade, deviate de la drumul ei de lacomia si viclenia venetienilor. (Eveniment dramatic cu consecinte incalculabile, caci de atunci s-au invrajbit atat de rau Bisericile din Apus si Rasarit, catolicii si ortodocsii, incat nu s-au mai putut impaca nici pana azi.)

Ionita va parasi obedienta romana pentru a reveni la ascultarea fata de patriarhul grec (refugiat la Niceea, in Asia Mica) si, purtand razboi cu cruciatii, In 1205, il va invinge, la Adrianopol, cu ajutorul cumanilor, pe impara­tul latin Baldovin de Flandra, care va pieri in beciurile de la Tarnovo.

Dar statul Asanestilor, instalat in traditia politica si culturala a primului tarat bulgar, nu va mai fi cunoscut dupa Ionita ca „regat al vlahilor si al bulgarilor’, cum ii spun cronicarii „franci”, ci numai ca al „doilea tarat bulgar”, participarea initiala a romanilor la aceasta mare infaptuire fiind cu vremea estompata, pana la a permite afirmatia (chiar ridicola) a unei anumite istorio­grafii bulgare, ca a fost vorba de un „regat al bulgarilor si al ciobanilor”

 UNGURII

Ultimii barbari care s-au asezat la nord de Dunare, inainte de intemeierea primelor state romanesti, sunt iarasi turanici, cum fusesera avarii: maghiarii (ungurii), pece­negii, uzii (mai scurta vreme) si cumanii. Pecenegii au venit cam impreuna cu ungurii in ultimii ani ai veacului al IX-lea. Ei sunt cei care i-au impins pe unguri, din actua­la Rusie spre apus.

Ungurii au trecut la nord de Carpati, pe valea Tisei, si au poposit in pusta Panoniei, propice turmelor lor de cai. Acolo, zic unele cronici, se mai gaseau inca vorbitori de limba latina, adica preromana (pastores romanorum). Si dupa ce s-au stabilit acolo, ungurii, calareti naprasnici, au intreprins timp de cateva zeci de ani razii pustiitoare prin Germania si in toata Franta de azi, pana cand, in anul 955, in batalia de la Lechfeld, in Bavaria, regele german Otto I cel Mare, viitor imparat, i-a oprit, si astfel au ramas de-atunci sedentari in Panonia.

Au avut norocul sa apara curand in dinastia arpadiana (astfel numita dupa primul sef maghiar Arpad, care i-a adus in apus) o personalitate exceptionala, Stefan I (1000-l038), consacrat mai apoi de papalitate ca Sfantul Stefan. El consolideaza in regatul lui (e primul care poarta titlul de rege) religia crestina de rit apusean, dupa ce sovaise un timp intre Roma si Constantinopol, si integreaza noul stat, locuit de populatii vorbind mai multe limbi, in sistemul feudal occidental care tocmai atunci se injgheba, intre altele, favorizeaza influenta bisericii germane si incepe in tot regatul colo­nizari cu germani: cavaleri, plugari, mineri, meseriasi si negustori etc.

Opriti in expansiunea lor catre apus, regii Ungariei vor urmari de-acum extinderea regatului catre sud si rasarit, impotriva slavilor si romanilor, ba atacand chiar Imperiul Bizantin, in ultimii ani ai veacului al XII-lea, parte prin uniuni matrimoniale, parte cu forta, pun mana pe regatul slav al Croatiei, care va fi de-atunci o feuda a coroanei maghiare, dar care nu-si pierde limba si parti­cularitatea sa, si e condus de cele mai multe ori de un ban ales din nobilimea croata.

In Ardeal, cum am vazut, au patruns cu incetul tocmai in momentul cand apareau mici formatiuni romane, si in arcul Carpatilor, si dincolo de munti. Aici se vor lovi de aceiasi pecenegi cu care se ciocnisera prin stepele Ucrainei cu vreo doua veacuri inainte.

Pentru punerea in valoare a Transilvaniei, regii ma­ghiari aplica aici, ca si in Ungaria, o intensa politica de colonizare, impotriva pecenegilor, apoi a cumanilor, ei aseaza, la poalele Carpatilor rasariteni, niste ostasi-graniceri dintr-o etnie sosita in Europa o data cu ei; ungurii ii numesc Szakely (in latineste siculi), noi — secui.

Identitatea lor precisa, la origine, nu s-a lamurit, cert e insa ca au fost de la inceput maghiarizati. Pe teritoriul concedat, intins cat doua mari judete, ei formeaza un fel de „marca’, beneficiind de un regim special si condusa de un comite din neamul lor, comes siculorum.

Alta importanta colonizare, incepand chiar de la sfarsitul veacului al XII-lea, e reprezentata de colonisti germani ( sasii ), adusi mai intai din regiunile nord-vestice ale Germaniei, aproape de Olanda, iar intr-o a doua faza, mai de la rasarit, din Saxonia — de unde a ramas intregii populatii nemtesti din Transilvania numele de sasi. Aceasta populatie nemteasca era menita pe de o parte, la tara, sa introduca o agricultura mai inaintata, pe de alta parte, sa infiinteze orase de tipul celor din Germania, cu intariturile lor, cu fel de fel de mestesuguri si cu o buna practica a negotului.

Din orasele (burg-uri) infiintate, sapte vor fi mai insemnate, de unde numele de Sieben-bürgen („cele sapte burg-uri’) dat de nemti Transilvaniei. Doua dintre ele, Brasovul si Sibiul (botezate de nemti Kronstadt si Hermannstadt, dar ambele nume initiale erau romanesti sau slavo-romane), vor juca un rol de frunte in dezvoltarea provinciei, si de altfel si in economia tarilor romane de dincolo de Carpati. Ca si secuii, sasii se vor bucura de largi privilegii si vor fi reprezentati de un comite al sasilor.

PECENEGII

Sa ne intoarcem la pecenegii de dincolo de arcul Carpatilor. Pecenegii stau prin partile noastre aproape 200 de ani. Sunt foarte agresivi; ii gasim in neincetat con­flict ba cu rusii, ba cu ungurii, ba cu bizantinii pana ce, in 1091, cand au pornit iar o incursiune in Imperiul Bizantin, imparatul Alexis Comnenul ii zdrobeste intr-o mare batalie, la Lebunion. Pe o parte din captivi ii inroleaza in armata lui, iar pe ceilalti, cu femeile si copiii, ii raspandeste ca colonisti prin imperiu.

Sa fi disparut atunci chiar toti pecenegii din spatiul nostru? Nu-mi vine a crede. Au ramas, in orice caz, nume de locuri (toponime) probabil pecenege, cel putin localitatile numite Peceneaga; poate si cuvinte in limba noas­tra, greu insa de identificat, fiindca limba lor era foarte apropiata de cea a cumanilor, care le iau locul, frati-dusmani care au dat o mana de ajutor bizantinilor ca sa-i nimiceasca.

 CUMANII

Cumanii vin si ei de la rasarit, de prin Ucraina actua­la, unde vreme de mai multe veacuri vor reprezenta o adevarata putere care se razboieste necontenit cu rusii Marelui Cnezat de la Kiev (multe cantece batranesti ale rusilor — balinele, regasite miraculos pe la mijlocul vea­cului trecut, tocmai in nord, pe la lacuri — se raporteaza la acele lupte cu polovtii, numele rusesc al cumanilor, adica oamenii stepei, cum isi ziceau si ei in limba lor, de la radicalul kum).

Marea masa a cumanilor e deci acolo, in sudul Ucrainei, si li se zice cumani albi, pe cand celor ajunsi in sudul Moldovei si in Muntenia, pana si in Bulgaria, li se zice cumani negri (adica, dupa cum s-ar spune in termeni moderni, dintr-o ramura mai mica a neamului cuman).

Cumanii au patruns pana in Bulgaria — Bulgaria care nu mai exista ca stat independent de la fioroasa repre­siune a imparatului bizantin Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul — (o urma reprezinta, de pilda, localitatea Kumanovo.

Cumanii iau locul pecenegilor si sunt mai statornici decat ei; ne putem imagina ca intre sfarsitul secolului XI (circa 1090) si mijlocul secolului XIII (circa 1240), cand fug din fata marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o asezare organizata, relativ stabila.

In hartile si scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastra apare cu numele de „Cumania’. Si pentru prima oara, sub stapanirea acestor barbari, se simte o participare a romanilor la viata politica. Nicolae Iorga a vorbit de „simbioza romano-cumana’.

De pilda, apare clar ca de la ei au reinvatat romanii in Evul Mediu arta razboiului (in special tactica atacurilor calarimii); de la ei ne-au ramas cateva cuvinte in limba, adesea cu sens originar ostasesc ca beci (la origine loc intarit, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceata, olat, toi, probabil si odaie; dar mai cu seama foarte multe toponime dintre care cele mai vizibile sunt Comana si Comarnic — dar si mai toate toponimele in -ui (Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman. Tot asa de sem­nificativ e si Baraganul.

TATARII

Provin din marea migratie a mongolilor, pe care o voi dezvolta, ulterior.

In 1242, mongolii se retrag subit din Europa, nu din pricina vreunui contraatac crestin, ci fiindca a sosit vestea mortii Marelui Han Mongol, iar toti fratii, fiii si nepotii lui se grabesc catre Karakorum pentru alegerea noului Han. in treacat trebuie spus ca conducatorii Apusului, papa, regele Frantei, regele Angliei, au crezut un moment ca s-ar putea folosi de acesti nou-veniti atat de temuti impotriva puterii musulmane, care ramanea, in gandul lor, marele adversar al crestinatatii.

Europa centrala si apuseana va avea totusi ragazul de a se reface si intari. Mongolii insa nu s-au retras cu totul din Europa, ci au infiintat, in sud-estul Rusiei, pe Volga inferioara, un stat puternic, cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, care va tine in vasalitate principatele rusesti timp de peste 200 de ani, si va roi si mai la apus, pe malul Marii Negre si in Crimeea, unde mongolii se vor contopi cu fostii cumani albi, a caror limba o vor adopta.

Sunt cunoscuti, de atunci, sub numele de tatari, si vor reprezenta pentru tarile noastre, veacuri de-a randul, prin raziile lor salbatice, o permanenta primejdie. Chiar din primele decenii ale secolului al XIV-lea, constatam ca for­matiunile politice bulgaresti, sarbesti si romanesti se afla in raport de vasalitate fata de acesti hani tatari instalati pe malul nordic al Marii Negre. Formidabila expansiune mongola va avea insa, dupa cum vom vedea mai tarziu, si urmari pozitive, cel putin pentru romani.

 Cele doua faze ale crestinarii romanilor

Vorbind despre organizarea Bisericii, constat ca n-am evocat inca chestiunea crestinarii stramosilor nostri. Sa fi fost ei crestinati o data cu bulgarii (sau chiar dupa ei)? Limba — si numeroase urme arheologice, in special in Dobrogea, dar cateva si in restul tarii — sta dovada ca crestinismul a patruns in Dacia si Moesia foarte timpuriu, probabil chiar inainte de retragerea legiunilor si administratiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de calatori, de ce nu si de propovaduitori, de misionari — doar nu duse­sera Grecia si Macedonia printre primele etape ale Sfantului Pavel?

Marturia limbii e cea mai graitoare privind vechimea crestinismului la romani; cuvintele de baza ale religiei crestine sunt toate de origine latina: Dumnezeu, cruce, crestin, credinta, biserica, ruga si ruga­ciune, cuminecare, a boteza, inger, pagan si sunt (pastrat mai cu seama in forme vechi pentru sarbatori: San Petru, San Nicoara/ San Toader, Sunta Maria, Sanziene), de ase­meni Paste, Rusalii.

Va veti intreba, poate: dar cum de s-a pastrat credinta crestina in acea Dacie de-acum izolata de imparatie, ca si de structurile bisericesti care au iesit la lumina si s-au organizat dupa ce Constantin cel Mare va fi incetat prigoana impotriva crestinilor (313)? Grea intrebare. Trebuie sa ne inchipuim ca micile comunitati crestine din spatiul carpato-dunarean au putut mentine contactul cu ierarhia bisericeasca nascanda de peste Dunare.

De altfel, pana la venirea bulgarilor, Bizantul a pastrat o prezenta activa de-a lungul Dunarii, uneori tinand chiar capete de pod pe malul stang al fluviului. Pe de alta parte, unele capetenii ale gotilor si gepizilor din partile noastre stim ca au fost crestine si chiar au propovaduit crestinismul, ei primindu-l in varianta apuseana, adica de la Roma.

Se cuvine aici sa reamintesc un eveniment important din istoria romana, din ultimele veacuri ala imperiului, anume ca, din anul 395 incolo, imparatia a fost impartita in doua, cu doi imparati si doua capitale: Roma si Constantinopol, ceea ce a avut consecinte incalculabile pe care le mai simtim si azi.

Astfel, in cele doua jumatati — dintre care cea apuseana a pastrat ca limba oficiala latina, pe cand cea rasariteana a adoptat, in veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea doua forme deosebite ale ritului crestin, iar rivalitatea intre Papa de la Roma si Patriarhul de la Constantinopol a dat nastere la conflicte din ce in ce mai dese si mai grave care au dus, in 1054, la o ruptura intre cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisin-du-l, sau excomunicandu-l, pe celalalt — iar de atunci aceasta rana nu s-a mai inchis, schisma, adica despartirea, nu s-a mai rezolvat.

Biserica apuseana si-a zis apoi „catholica” — adica, pe greceste: universala, pe cand cea rasariteana si-a zis „orthodoxa”, adica cea drept credin­cioasa, cea care interpreteaza corect dogmele. Si ca sa va dati seama de urmarile nesfarsite ale scindarii imparatiei romane in 395, sa stiti ca linia de despartire intre cele doua jumatati ale imperiului coincide aproape perfect, dupa mai bine de un mileniu si jumatate, cu granita actuala intre croatii catolici si sarbii ortodocsi! Acest exem­plu arata cum o hotarare istorica oarecum arbitrara sau intamplatoare, ca fixarea unei granite, poate avea urmari neprevazute, la nesfarsit.

Pentru a reveni la chestiunea crestinismului in Dacia parasita de romani, e totusi de presupus ca, in regiuni mai izolate, crestinismul trebuie sa se fi pastrat in forme destul de putin „ortodoxe’, cu preoti invatand gesturile si tainele religiei din generatie in generatie, fara a avea, adesea, hirotonisirea ceruta de canoanele Bisericii pentru a pastra legatura apostolica.

De aceea mai toate cuvintele desemnand la noi functiile si ierarhia ecleziastica vor apartine unui al doilea val, adica sunt de origine bulgareasca sau greceasca (dar si in acest din urma caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgaresc): mitropolit, vladica, popa, diacon, staret, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lacasul de rugaciune: schit, strana, clopot, hram; sau ele­mente de liturghie: utrenie, vecernie, sfestanie, prohod, nedeie, prescura, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad si multe nume de sarbatori.

Vechiul cuvant (iata ca si acest cuvant e latinesc, conventum, cu conotatie religioasa de adunare a credinciosilor!), vechiul cuvant „sunt” a fost contaminat de slavonul sventu incat a dat de-acum „sfant”.

Asadar, de-abia dupa acest contact cu ierarhia bisericeasca a bul­garilor, de curand organizata de bizantini (si cu ierarhi bizantini), incepe sa se infiripeze si la noi o biserica mai organizata, mai disciplinata, mai „ortodoxa’ — cu toate ca multe datini vechi, cu iz pagan, pastrate sau nascute in veacurile de izolare, s-au mai pastrat, si se mai pastreaza inca in credinta noastra populara.

  INVAZIA MONGOLA

In primii ani ai veacului al XIII-lea apare deodata la celalalt capat al Eurasiei, pornind din stepele Mongoliei, o formidabila putere, neprevazuta si nemaiintalnita in violenta ei, cea a calaretilor mongoli ai lui Genghis-Han.

Trebuie sa ne oprim o clipa asupra fenomenului mon­gol, nu numai fiindca e un moment crucial din istoria universala, ci si fiindca a avut la noi — la mii si mii de kilometri departare — urmari de o importanta capitala.

Uriasa armata a lui Genghis-Han, admirabil organizata, incadrata de calaretii tribului sau mongol, dar cuprinzand cu timpul multe alte semintii de rasa mongola sau turca, se urneste in 1206 si cucereste mai intai tot nordul Chinei.

Mongolii vor porni apoi catre Apus, vor nimici mai tarziu mai multe tari asiatice, intre care regatul persan, punctand de fiecare data inaintarea lor cu maceluri de masa de o nemaipomenita cruzime — piramide de sute de mii de capete dupa cucerirea fiecarui mare centru.

Faima lor si spaima se raspandesc ca un parjol in lumea intreaga. Marele Han moare in 1227 si imparatia se imparte intre fiii lui, dintre care unul e ales „Mare Han’; dar, chiar inainte, o armada cum nu mai cunoscuse pamantul por­nise prin Siberia spre Europa, sub comanda unui nepot al lui Genghis-Han, Batu-Han.

La nord de Marea de Azov, pe Kalka, o coalitie a cumanilor albi cu rusii marelui cneaz de la Kiev, impacati cu acest prilej, sufera, in 1223, o cumplita infrangere. Vestea ajunge indata la cumanii negri din partile noastre.

De teama pericolului mongol, de unde pana atunci cumanii respinsesera toate tenta­tivele de crestinare, ucigand mai multi misionari, calugari catolici, capetenia cumanilor negri cere acum regelui Ungariei sa-i acorde protectia si sa trimita grabnic un episcop, pentru ca tot poporul sa fie crestinat.

O impuna­toare delegatie soseste in 1228 peste Carpati, undeva la granita Moldovei cu Muntenia, avand in fruntea ei pe insusi fiul regelui, viitorul rege Bela al IV-lea, si pe primul prelat al Ungariei, arhiepiscopul de Strigonium (Eszter-gom). Zeci de mii de cumani sunt botezati o data cu cape­tenia lor si e creat pe loc un episcopat al cumanilor, care va prelua numele raului Milcov (episcopatul Milco-vensis), unde s-au cladit indata biserica, palat, cetate — din care nu va ramane nimic, caci 13 ani mai tarziu va trece pe acolo iuresul mongol.

In 1241 trei coloane mongole inainteaza din partile Rusiei catre Apus, distrugand pe rand cnezatele rusesti, regatul polon sprijinit de cavaleri germani, si trecand peste tara noastra — unde vor intalni in nord rezistenta din partea sasilor de curand instalati la minele de la Rod-na, iar in sud din partea unei formatiuni „valahe’ — si, intrunite, nimicesc in Ungaria armata regelui Bela.

Acesta nu-si gaseste scaparea decat refugiindu-se pe o insula din Adriatica. Se asteapta ca puhoiul mongol sa se indrepte acum catre marile tari din Apus. Dar, in 1242, mongolii se retrag subit, nu din pricina vreunui contraatac crestin, ci fiindca a sosit vestea mortii Marelui Han, iar toti fratii, fiii si nepotii lui se grabesc catre Karakorum pentru alegerea noului Han.

Europa centrala si apuseana va avea totusi ragazul de a se reface si intari. Mongolii insa nu s-au retras cu totul din Europa, ci au infiintat, in sud-estul Rusiei, pe Volga inferioara, un stat puternic, cunoscut sub numele de Hoarda de Aur de care am vorbit la migratia popoarelor.,  Formidabila expansiune mongola va avea insa, dupa cum vom vedea mai tarziu, si urmari pozitive, cel putin pentru romani.

 Diploma Ioanitilor (1247) – o „radiografie”  Olteniei si Munteniei inainte de descalecat

Ungurii, stapani pe regatul croat, dupa cum am vazut, si pe cetatea Belgrad cu tinutul dimprejur, si pe viitorul banat de Timisoara, izbutisera in ultimul patrar al se­colului XIII sa treaca peste Carpatii apuseni si sa infi­inteze, in Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marca’, zisa Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai marunte formatiuni, cnezate sau voievodate roma­nesti, dintre care unele erau „calare’ pe Carpati, adica parte in Oltenia, parte in Hateg.

Un document de un interes exceptional ne permite sa ne facem o idee despre situatia politica si sociala a acelor tinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda in 1247 cavalerilor Sfantului Ioan din Ierusalim pentru a veni sa se aseze in Banatul de Severin, sa-l colonizeze si sa-l apere in calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut in istoriografie sub numele de Diploma Ioanitilor.

Sa ne oprim o clipa asupra acestui document care ne da un fel de „radiografie” a tarii cateva decenii inainte de intemeierea voievodatului Tarii Romanesti.Dar, mai intai, cine sunt acesti Cavaleri Ioaniti?

Foarte curand dupa prima cruciada, la inceputul vea­cului al XII-lea, se infiintase in noul regat crestin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri’, calugari-ostasi avand misiunea de a ingriji pe raniti si in acelasi timp de a fi gata oricand sa ridice armele impotriva „paginilor’, a „necre­dinciosilor’, adica a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (in majoritate alcatuit din francezi).

Dupa el vor aparea si altele, dintre care retineti: Tem­plierii, care vor deveni mari bancheri in Occident, si Cavalerii Teutoni (adica nemti) care, in urma parasirii Palestinei, dupa o scurta sedere la noi, in tara Barsei, vor coloniza nordul Poloniei, creand o larga enclava in jurul portului Danzig (Gdansk) si pe care, sub numele de Prusia Orientala, o vor stapani germanii pana in zilele noastre, pana la dezastrul german din al doilea razboi mondial.

Ioanitii, dupa alungarea din Palestina, la sfarsitul secolului XIII, se vor instala pe rand in Cipru, apoi in Insula Rhodos si, in sfarsit, in secolul XVI, alungati de turcii otomani, in Insula Malta.

De atunci sunt cunoscuti sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism ( de fapt o figura de stil : „inversiunea istorica” )cand ii aduce, sub acest nume, in batalia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Batran, in celebrul vers din Scrisoarea a III-a : S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta;/ Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta.

In 1247, sase ani dupa catastrofala invazie mongola, regele Bela al IV-lea se intelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioanitilor ca sa-i cedeze in vasalitate Banatul Severinului, adica Oltenia si o mica parte din actualul Banat.

„Contractul” pe care-l incheie cu acest prilej ne revela lucruri de un interes pasionant pentru a incerca sa ne imaginam starea acestui colt de tara romaneasca cu o jumatate de veac inainte de aparitia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sis­temul feudal al epocii, stat care va capata numele de „Tara Romaneasca’ (sau in slavona Vlasca Zemlia).

Ne mira micul numar de cavaleri prevazuti sa vina — cateva zeci. Sa nu uitam ca in vremea aceea cavalerii apuseni in armuri cantarind cat ei insisi, calari pe caii cei mai grei din Europa, si ei acoperiti cu zale, si insotiti fiecare de vreo zece aprozi, erau in tactica epocii echiva­lentul tancurilor de azi.

Apoi, cavalerii cruciati din Palestina isi croisera reputatia de cei mai priceputi con­structori de cetati din lume. Asta mai cu seama astepta de la ei regele Ungariei, precum si organizarea de colonizari — cu conditia sa nu primeasca colonisti din Ardeal, dovada ca de pe atunci se scurgea populatie din Transilvania catre campiile de la sud si rasarit.

Iata cateva din informatiile pe care ni le aduce diplo­ma:

— Aflam de existenta unui voievodat roman al unui Litovoi, caruia regele ii rezerva un statut special in interi­orul feudei, si mai aflam ca acesta se intinde si dincolo de Carpati, in Hateg, dar ca acea parte regele nu vrea s-o cuprinda in teritoriul dat in vasalitate Ordinului.

Mai sunt numiti si doi cneji, Ioan si Farcas. Ioan e ortografiat asa cum il pronunta romanii si nu Johann (germ.) sau Ianos (ung.) ; Farcas inseamna lup pe ungureste, asa ca maghiarii pretind ca putea fi un sef maghiar. E mai probabil ca era un cneaz roman coborat din Ardeal, unde numele lui, sau al mosilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vilcu (slav) in Farcas.

Litovoi e nume slav. Interesant e ca 25 de ani mai tarziu, in aceleasi locuri, un Litovoi (acelasi sau un descendent al lui?) se revolta impotriva suzeranului ungur si moare in lupta; ii succeda un frate, pe nume Barbat, nume vadit romanesc.

— Ordinul e indemnat sa cucereasca dincolo de Olt fosta „Cumanie”, rezervand si acolo, probabil in regiunea Arges, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-roman, poate deformat de cancelaria ungara (oare acelasi cu seful valah care infrunta coloana cea mai sudica a atacului mongol din 1241?).

— Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei ca in acel Banat se iau dijma si dari din recolte si din pescuit, deci, chiar daca populatia e cam rasfirata, exista o tara­nime si o economie organizata.

— Tara e totusi destul de populata si de structurata social ca sa posede formatiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui sa le adune si sa le aduca regelui in caz de razboi cu tarile vecine.

— In fine, diploma revela ca, pe langa voievozii si cne­jii citati nominal, mai sunt si alti „mai mari ai tari”‘ (maiores terrae) carora regele le acorda privilegii exorbi­tante, intre care dreptul de a veni in apel la judecata regelui in caz ca contesta judecata vasalului sau (Marele Maestru al Ordinului), condamnandu-i la taierea capului, inseamna ca acesti „mai mari ai tarii” reprezentau o pu­tere locala destul de insemnata incat regele sa-i ia in anu­mite imprejurari sub protectia lui, la curia lui la o mie de kilometri departare; deci tara avea de pe atunci „cadre” politice si ostasesti: sunt viitorii boieri pe care-i vom gasi cateva zeci de ani mai tarziu in jurul voievodului tarii.

Ce s-a intamplat insa cu masa cumanilor crestinati in 1228? Cand s-a apropiat valul mongol, capetenia lor a cerut voie regelui Ungariei sa treaca, cu toti ai lui, Carpatii, pentru a se pune la adapost de navala. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde in generatiile urmatoare vor da mult de furca autoritatilor regale. Totodata regele Ungariei a luat o printesa cumana — erau vestite cumanele pentru frumusetea lor si asemenea nobile incuscriri avusesera loc si cu marii cneji rusi, ba chiar si cu „rude mari imparatesti’ la Bizant —, si din acea casatorie se va naste Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiana, zis Ladislau Cumanul, pentru ca iubea mult obi­ceiurile neamului sau matern, adoptase si portul si pieptanatura cumana, spre marea suparare a ungurilor.

Iarasi imi pun intrebarea: sa fi fugit atunci chiar toti cumanii din partile noastre? Sunt multe semne ca n-a fost asa. Documentele unguresti ulterioare din Transilvania ne revela prezenta unor cumani in provincie in secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane in regiunea Fagaras si Hateg, precum si toponime in Muntenia pana in locuri retrase in munti, foarte tipice pentru datinile noastre stra­mosesti, cum e Lovistea.

Nu lipsit de semnificatie e fap­tul ca in primele documente muntenesti din secolele XIV si XV gasim o proportie destul de mare de nume cumane printre boierii tarii — ceea ce nu inseamna negresit ca toti erau de origine cumana, dar in orice caz ca influenta cumana fusese profunda.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Decembrie 2011 în Evenimente

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: