RSS

ATTILA (406 – 453 d.H.)

23 Dec

ETICHETA :  BICIUL  LUI  DUMNEZEU

 În plină frământare a Europei, când Odoacru cu ostrogoţii săi, loviseră deja aproape mortal Imperiul Roman, fără nici-un fel de avertisment, un trib necunoscut, apărut dintr-o lume străină, a muşcat adânc din inima Europei.

Călăreţi  desăvârşiţi, dedicaţi până la moarte arcului cu săgeti, au lovit ca fulgerul. Pe unde au năvălit nu a mai rămas piatră peste piatră… Au ucis bărbaţii, au siluit femeile, au înrobit copiii, au ars şi jefuit cetăţi, oraşe, sate. Au distrus totul în calea lor precum nişte lăcuste uriaşe, jumătate oameni – jumătate cai, trimise din adancurile Iadului. Incepuse urgia.

Stepele întinse şi sărace ale Asiei, s-au cutremurat şi şi-au trimis furia sălbatică, spre vest. În sensul luminii, începuse marea negură a migraţie devastatoare, ce anunţa Apocalipsa şi pe călăreţii săi.

Ei au fost Hunii, primii dintre călăreţii Apocalipsei, ce au prefigurat marile şi sângeroasele cuceriri ale Mongolilor lui Gengis Han, ale diabolicului Timur Lenk şi ale nu mai puţinelor sângeroase şi crude cuceriri Otomane. Se dezlănţuise imensul iureş distrugător din stepe. Timp de peste o sută de ani, lumea a avut un motiv serios să tremure.

Puţine popoare au reuşit să sădească frica iraţionaă, groaza fără de margini şi disperarea pe bătrânul continent european, aşa cum au facut-o hunii. Nimeni în acele vremuri demult apuse nu a anticipat năvălirea lor. Nici cei mai înţelepţi generali sau oameni politici ai şubredului la acea vreme Imperiu Roman, nu au anticipat nici în cele mai negre visuri, coşmarul ce avea să vină.

In acest răstimp, în stepele nemărginite ale Asiei Centrale, triburile unor ciudaţi călăreţi cu ochi înguşti şi capete ţuguiate grotesc, se puneau în mişcare spre Soare Apune, căutând noi păşuni pentru turme.

Pentru cetatea Romei, sorţii nu erau de bun augur. In încleştările ce urmau să vină, trufaşul dar şi inegalabilul imperiu al antichităţii, la acea dată împărţit în  două, avea să fie zguduit de cei mai dificili războinici cu care se înfruntaseră vreodată celebrele şi de neânvins legiuni romane.

Pentru a avea însă o imagine a prăpădului care a trecut peste Europa, trebuie să poposim un moment în preajma secolului III după Hristos.

Atunci, pe scena istoriei, începea să îşi facă loc, un un popor aspru care avea să dea tonul invaziilor devastatoare, desăvârşite mai apoi de mongoli, tătari şi turci. Din noianul de populaţii turcice care roiau în stepa fără de sfărşit cuprinsă între Carpaţi, Caucaz, Altai, Siberia şi Persia, confederaţia triburilor hune a fost cea care avea să declanseze prima expansiune a popoarelor de sorginte pur turcică în Europa.

 Originea exactă a hunilor a fost subiect de dezbateri între istorici, dezbateri care s-au întins pe parcursul secolelor fără a veni cu un raspuns definitiv. Dacă primii cronicari creştini care i-au descris pe huni, erau convinşi că sunt nici mai mult nici mai puţin decât diavoli în avangarda Necuratului care pregătea lumea de Apocalipsă, unii istorici moderni au forţat o apropiere între huni şi triburile Xiongnu din nordul Chinei, pe baza translaţiei fonetice de la Xiongnu-Xungnuu Xunuu-Hunnu-Hunn, prezentă în documentele antice chinezeşti şi în cele romane.

Ipoteza este atacată de numeroşi alţi istorici care prezintă drept contra argument, manuscrisele din Sogdiana secolului IV, care menţionau triburile Hun, în timp ce manuscrise similare chinezeşti din aceeaşi perioadă vorbeau deja de invaziile triburilor Xiongnu împinse în China de către mongoli.

Date istorice credibile arată însă că hunii erau prezenţi în nordul Mării Caspice, undeva în secolul III dupa Hristos. Mânaţi de o secetă cruntă care le-a distrus iarba pentru cai şi vite, hunii s-au văzut nevoiţi să migreze spre Vest.

Primii care au avut nenorocul să se afle în faţa hoardelor flămânde, erau alanii, cei scoborâtori din sciţi, singurul popor de etnie iraniană din Europa. Nu au avut nicio şansă.

Continuându-şi drumul pre vest au întâlnit triburile goţilor, mai precis ale ostrogoţilor. Sorţii celor din urmă au fost cruzi. Oriunde s-au luptat, victoria a aparţinut hunilor. Regatul lui Eramanaric a fost şters de pe faţa pământului.

 Barbarii goţi erau eliminaţi de alţi barbari mai puternici, în drumul lor spre Europa.

Fără îndoială, la urechile căpeteniilor hune ajunseseră zvornuri despre un ţinut unde oamenii erau bogaţi, dormeau în case şi castele şi aveau apeducte unde se puteau spăla în voie…In acelaşi timp, o altă aripă a armatelor hune trecea fulgerator Munţii Caucaz pentru a răvăşi regatul armean, ajungând într-un final până în însorita Sirie.

Furia distrugătoare a stepelor fusese dezlănţuită.

Imperiul căruţelor

Cum arătau oare aceşti războinici hoinari atât de diferiţi în obiceiuri şi înfăţişare de vechile populaţii europene? Care era organizarea lor socială? Care le erau secretele militare?

  • Istoria ne-a lăsat surprinzător de puţine date şi artefacte de la poporul care i-a înfrânt pe romani şi care a devastat cea mai mare parte a Europei… Hunii erau un neam de sorginte turcă. Doar că turcii din acea vreme aveau o înfăţişare total diferită de cetăţenii Republicii Turcia de azi.

  •  Succesele hunilor s-au datorat în mare măsură unui animal domestic banal la prima vedere, calul. Fără cai, hunii nu s-ar fi putut mişca în voie în caz de atac, şi nici nu şi-ar fi desfăşurat pe câmpul de bătălie, manevrele şi tertipurile lor unice, în faţa cărora temutele legiuni romane s-au văzut neputincioase.

  •  In stepe, calul este la fel de important precum aerul. Caii erau necesari pentru migraţie, transport, vânătoare, comerţ şi evident, război. Imediat după momentul naşterii, nou născuţii huni erau asezaţi de părinţi în desagi puşi direct pe cai. Apoi, după ce băieţii învăţau să meargă, erau ţinuţi călare pe cai de către taţi. Se poate spune pe bună dreptate, că hunii învăţau concomitent mersul şi călăria…Ce vreţi ceva mai frumos, decât această sălbăticie pură?

  • Povestea cu carnea ţinută sub şaua calului , nu este deloc o legendă. Hunii, la fel ca toate popoarele migratoare, se hrăneau preponderent cu carne de vită, oaie sau cal, cărnuri care au o textură tare şi fibroasă după ce au fost fripte. Pentru a le frăgezi, hunii îşi puneau viitoarele mese sub şaua calului. Carnea era frăgezită în acest fel, de greutatea corpului călăreţului, sărandu-se în acelaşi timp, datorită transpiraţiei sărate a cailor.

  • Efectul psihologic creat de înfăţişarea fizică a hunilor, a servit cu siguranţă drept factor de intimidare al tuturor popoarelor de europeni care i-au întalnit. Nici măcar romanii, care cunoscuseră toate seminţiile antichităţii, nu mai văzuseră astfel de oameni.

  • Istoricul francez Marcel Brion, considerat cel mai mare specialist în istoria hunilor , evocă sursele romane când face o prezentare teribilă a acestora:

“Niciodată nu s-au văzut astfel de oameni, nici la perşi, nici măcar la etiopieni. Aveau braţe lungi, un piept lat şi picioare scurte şi crăcănate de la timpul  petrecut în şaua calului. Aveau o faţă turtită, în care ochii mici, traşi spre tâmple, păreau că au o sclipire de cruzime vicleană.”

  • Aerul grotesc, de fiinţe monstruoase venite parcă dintr-o altă lume, era întregit de forma atipică a craniilor lor. Dintre toate popoarele stepei, hunii au perpetuat un obicei unic, întâlnit doar la ei şi care a dispărut odată cu ei din istoria Asiei.

  • Astfel, din motive încă necunoscute, încă din fragedă copilarie, capetele băieţilor huni, erau deformate cu ajutorul unui aparat făcut din scânduri şi curele. Sub efectul acestuia, capetele viitorilor războinici huni căpătau o formă alungită  asemănătoare  unui ou. Cum obişnuiau să umble raşi în cap, înfăţişarea lor a fost înspăimântătoare pentru primii ambasadori romani care i-au întâlnit.

  • Umblau tot timpul îmbrăcaţi în piei de animale tăbăcite, acoperindu-se cu blănuri pe timp de iarnă, când vântul din stepe tăia în carne vie. Trăiau în jurul turmelor de vite şi oi pe care le păşteau pe teritorii imense, aflându-se în perpetuă mişcare în căutarea paşunilor proaspete.

  • Femeile, copiii, bătrânii şi avutul jefuit, era transportat în căruţe. Ca arme de apărare aveau doar platoşe uşoare făcute din piei de bivol, care le acopereau pieptul şi abdomenul, alături de cămaşi de zale.

  • La fel ca orice alt popor al stepelor, armata hună era alcătuită exclusiv din călăreţi înarmaţi. In luptă se ajutau de scuturi rotunde, săbii drepte cu două tăişuri  şi suliţe uşoare.

  •  Dar baza şi secretul succesului lor militar a rezidat în arcul cu săgeţi pe care, ca orice popor turcic, l-au dus la perfecţiune. Arcul hunic era o armă comodă, foarte uşoară, lesne de transportat şi foarte puternică. Era un arc compozit realizat din straturi succesive din lemn elastic, fiind întărit cu coarne de animal.

  • Săgeţile hunilor puteau străpunge orice obstacol, scuturi, armuri, războinici duşmani. Tacticile lor militare nu puteau fi anticipate, nici blocate. Când zăreau alte triburi la linia orizontului, pur şi simplu atacau în forţă, după care dispăreau subit, doar pentru a reapărea din altă parte ţi a lovi din nou.

  • Dacă erau la rândul lor atacaţi, îşi ascundeau într-o clipită animalele, femeile şi copiii în spatele unui cerc făcut din căruţe, în timp ce luptătorii treceau la atac. Viteza şi manevrabilitatea călăreţilor huni, adăugate stolurilor de săgeti, erau prea mult pentru orice armată.

  •  După ce potopeau adversarii cu mii de săgeţi, călăreţii huni pătrundeau în liniile derutate ale soldaţilor inamici, tăind în stânga şi dreapta cu săbiile. Lupta era pentru ei la fel de naturală ca actul mâncatului sau dormitului. Eficenţa lor i-a facut foarte căutaţi pentru a fi angajaţi ca mercernari.

  • Ca o culme a ironiei de care dă dovadă uneori Istoria, cetele de călăreţi huni au fost cele care au înclinat sorţii bătăliei de la Sisca  din anul 388, când armatele Imperiului Roman de Răsărit, le-au zdrobit pe cele ale Imperiului Roman de Apus.

  • Istoricii vremii au fost mereu tentaţi să exagereze mărimea hoardelor hune. Astfel, se vehiculează cifra de 200.000 de oameni pentru armata condusă de Attila la Câmpiile Catalunice. Adevărul bănuit, este că regele hun avea doar aproximativ 30.000 de luptători, jumătate dintre aceştia fiind pedestraşi germanici şi ostrogoţi.

  •  Hunii aveau un respect deosebit faţă de războinici. Chiar şi luptătorii duşmani care dăduseră  semne de vitejie, erau onoraţi de huni. Un obicei hun cerea ca toţi călăreţii stepelor să-şi cresteze adânc obrajii atunci când era îngropată o căpetenie vitează.

  • După tradiţiile hunilor, marii luptători, trebuiau plânşi cu lacrimi de sânge de către bărbaţi…

Attila – Biciul lui Dumnezeu

  • Viaţa şi istoria hunilor se confundă cu însuşi existenţa celui mai mare rege al acestor nomazi încrâncenaţi- Attila. Acesta, în persoană a condus confederaţia hunilor pe cele mai înalte culmi. In timpul domniei sale, efemerul Imperiu Hun se întindea din Germania la Munţii Urali, şi de la Dunăre la Marea Baltică.

  • In subconştientul  european, Atilla a fost reţinut ca o întrupare a cruzimii şi a rapacităţii. In contrast, unele cronici, precum şi trei saga vikinge, îl descriu sub numele vikingizat de Atli, ca pe un rege generos şi vizionar.

  • Epopeea lui Attila începe odată cu alianţa făcută de unchiul său, regele hun Rua cu nimeni altul decât conducătorul legiunilor romane, generalul Flavius Aetius. Rua, de fapt, urmărea mai mult decât atât. Regele hun planuia o invazie masivă în Imperiul Roman de Răsărit. Spre norocul temporar al romanilor, Rua a fost lovit de fulger în timp ce călărea prin stepă alături de oamenii săi.

  • Ameninţarea nu trecuse însă. Din contra, se accentuase… Nepoţii lui Rua, fraţii Attila şi Bleda, au moştenit în egală măsură tronul. Cum două săbii nu vor încăpea niciodată într-o singură teacă,  Attila a aranjat ca fratele său să fie ucis “accidental” la o vânătoare.

  • Liber de rivalul său din acelaşi sânge, Attila şi-a concentrat toată atenţia spre romani. Chiar dacă se afla în decădere, civilizaţia romană  prezenta încă multe tentaţii pentru aprigul nepot al lui Rua. In acest scop, Attila atacase graniţele Imperiului încă de când trăia fratele său, forţându-i pe romani să semneze tratatul ruşinos de pace de la Margus (în prezent Pozarevac), în care romanii se obligau nu doar să le plătească hunilor 115 kilograme de aur, ci şi să-şi deschidă pieţele comerţului cu hunii.

  • După acest prim scucces, Attila porneşte o campanie de cucerire în Estul continentului, subjugând şi cucerind triburile popoarelor migratoare care răceau prin zonă.

  • Intors în Pannonia, unde hunii se stabiliseră atraşi de cămpiile care le ofereau o imagine familiară stepelor, Attila a turbat de furie la aflarea veştii că romanii nu şi-au plătit tributul. In plus, episcopul din Margus trecuse Dunărea şi jefuise mormintele nobililor huni.

  • Armata romană era prea slabă pentru a stăvili puhoiul hun. Oraşe precum Margus, Sigindunum (Belgradul de astazi) şi Virminacium, au căzut unul după altul. Romanii au impus un armistiţiu urgent în anul 441, dar razboiul a reînceput doi ani mai târziu, Attila fiind exasperat din cauza neplăţii repetate a tributului. Căpetenia hunilor se îndreaptă spre sud, incendiind oraşele Sardica, Filipopolis şi Arcadiopolis.

  • Hunii au atins zidurile Constantinopolului , înfrângând armata imperială chiar în faţa capitalei Bizanţului. Totuşi, asediul cetăţii s-a dovedit lipsit de succes pentru hunii care l-au abandonat. Attila îşi continua expediţia de jaf şi cucerire zdrobind în totalitate armata împaratului roman Teodosius în bătălia de la Chersonesus.

  • Hunul primeşte doua tone de aur pe loc de la romani, plus promisiunea că-i vor plati alte 700 de kilograme de aur anual. Odată deschis apetitul hunilor pentru bogăţii, Attila porneşte iarăşi o expediţie de jaf, în urma căreia, conform unei cronici galice, a ars peste 70 de oraşe.

  • Incântat de succesele sale, regele este animat de cucerirea Imperiului Roman de Apus. In acest scop, hunii invadează Galia în anul 451, în drumul lor distrugând şi arzând Germania. In această expediţie, Attila era însoţit de aliaţii săi gepizii, ostrogoţii, rugienii, scirienii, herulii, turingienii, alanii şi burgunzii. A urmat căderea oraţelor Metz şi  Paris. A rămas deopotivă în legende şi în istorie modul în care generalul Aetius, nimeni altul decât fostul prieten din copilarie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urmă, în bătălia de la Campiile Catalaunice.

  • Attila, într-o magistrală mişcare militară, îşi strânge resturile armatei şi după ce a simulat un atac asupra Imperiului Roman de Rasarit, trece Alpii pe teritoriul unde este astazi Elveţia, pentru a apărea brusc în nordul Italiei. A urmant căderea şi arderea oraşelor Aquileia, Viceţia, Verona, Brixia, Bergomum şi Milan. Oamenii au fost masacraţi fără milă iar pământurile le-au fost incendiate. Invazia iminentă a Romei a fost oprită doar de către demersurile diplomatice ale Papei Leo, în urma cărora Attila s-a îndreptat spre Pannonia.

  •  Intoarcerea printre cei din tribul său a fost de rău augur pentru sângeroasa căpetenie venită din stepă. Pentru a-şi sărbători victoriile, Attila organizează o petrecere fără precedent, al carui punct culminant îl reprezenta nunta sa cu Ildiko, o fată de neam germanic care căzuse pe placul hunului.

  • Imediat după noaptea nunţii, temutul Attila moare în patul nupţial în urma unei… sângerări nazale. Cercetările moderne au stabilit că Attila a murit datorită unui complex de factori reprezentat de o beţie cruntă peste care s-a suprapus o hemoragie internă cauzată de varicele esofagian de care suferea.

  •  Stranie soartă pentru spaima Europei… obligată sa sucombe în propriul sânge, după o noapte de amor. Sfârşitul său a însemnat dispariţia aproape instantanee a imperiului hun de pe scena Istoriei.

  •  Imediat după funeraliile fastuoase ale hunului numarul 1, au început luptele interne între fii săi : Elak, Dengizik şi Ernak. Anul imediat următor, odrasele lui Attila au fost înfrânte în bătalia de la Nedao de către ostrogoţii şi gepizii conduşi de Ardaric, cel din urmă fiind nimeni altul decât cel mai bun general al lui Attila… Hoardele hune s-au retras în dezordine în părţile sciţilor unde au dispărut la fel de brusc precum au apărut în istorie…

In unele dialecte turcice, termenul “Atil” are sens de verb şi semnifică “a ucide”şi atunci mă întreb dacă numele nu este mai degrabă o porecăa. Dar fiindcă izvoarele istorice nu abordează această perspectivă, rămane doar retorica întrebării.

 Material preluat în parte, de pe Descoperă.Ro

Notă aparte : Kutriguri şi utiguri, nicio urmă de unguri

  • Multe popoare migratoare au încercat să-şi revendice originea direct din teribilii huni. Dintre aceştia, triburile turcice ale proto-bulgarilor au avut cele mai strânse legături cu hunii refugiaţi din Europa.

  • Relaţia dintre hunii căzuţi din glorie şi bulgarii de pe Volga a  mers aşa de bine încât cele două etnii au făcut o alianţă. Noua entitate politică s-a numit iniţial Onoguria, apoi Utiguria, devenind în final Kutriguria. Kutrigurii au atins maximul de dezvoltare sub hanul Kubrat, dupa care au dispărut din istorie fiind cuceriţi de catre Gok-turci, strămoşii direcţi ai otomanilor.

  • Insa în vremurile apropiate, cea mai vehementă asociere cu hunii a venit din partea ungurilor. Apropierea între unguri şi huni este însă mai mult decât forţată, dacă ţinem cont de adevărul istoric.

  • In primul rând, hunii erau neam turcic, vorbitor de limbă turcică. Din limba hună s-au păstrat până  în prezent doar 3 cuvinte mari şi late : Medos, Strava şi Kamos, cuvinte care nu au niciun corespondent în limba ungară.

  •  Insuşi numele de Attila are rezonanţă în limbile turce. In unele dialecte turcice, termenul “Atil” are sens de verb şi semnifică “a ucide”… Hunii aparţineau din punct de vedere etnic ramurii turcilor oguzi, din care mai fac parte, bulgarii, avarii, khazarii şi chuvaşii.

  • Maghiarii au fost la rândul lor un popor nomad al stepelor de origine asiatică, dar de etnie ugrică. Al doilea argument este acela de ordin temporal. Maghiarii s-au stabilit în câmpia Pannonică la peste 400 de ani după ce hunii fugiseră înapoi în stepele Asiei. Cu toate acestea, tânarul stat maghiar proaspat stabilit în Pannonia s-a revendicat de la huni pentru a-şi însuşi şi influenţa capitalul politic de nenumărate ori în istorie.

  •  După cum menţiona un istoric ungur, maghiarii foloseau foarte rar numele de Attila, ruşinându-se de el, deoarece era perceput în toată Europa ca numele unui criminal istoric, până la momentul revoluţiilor din 1848, moment în care, într-un acces de naţionalism greşit canalizat, tot mai mulţi maghiari au început să-şi boteze copii,i Attila. O parte a istoricilor naţionalişti maghiari a continuat în aceeaşi notă până în pragul secolului XX, fiind convinşi bunăoară că secuii ar fi descendenţi puri din huni. Adevarul istoric insistă totuşi că secuii se trag din triburile avare.

  • In preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetăţeni maghiari au înaintat o petiţie guvernului ungar din acea perioadă, în care cereau să fie recunoscuţi ca minoritate hună, direct descendentă din Attila.

  •  Cererea le-a fost respinsă fără drept de apel de către autorităţile de la Budapesta, cu toate că grupul acţiona încă din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistică proprie, de inspiraţie proto-maghiară.  Autorităţile maghiare şi-au motivat decizia prin faptul că grupul auto-proclamat nu poseda niciun bagaj cultural sau fonetic care să ateste acest lucru.

  • Astăzi, conform tuturor specialiştilor, minoritatea chuvasă din Rusia este populaţia care se înrudeşte cel mai mult cu străvechii călăreţi care au îngrozit Europa…

     

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Decembrie 2011 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: