RSS

BAIAZID ILDERIM (1354 – 1402d.H.)

26 Dec

ETICHETA : FULGERUL – ILDERIM

Nu dispăruse încă din istorie al III-lea cavaler migrator al Apocalipsei (Timur) şi Europa Creştină, la mijlocul secolului al XIV-lea, se confrunta deja cu un nou pericol. Ultimul cavaler al Apocalipsei îşi face intrarea pe scena istoriei. După o perioadă relativ calmă şi fără evenimente majore, îşi începea perioada de ascensiune şi expansiunea Imperiului Otoman, care va avea un cuvânt greu de spus, în tot ce se va întâmpla în Europa următorilor 500 de ani. Grea povară, pentru o Europă care nu prea a avut timp să respire.

După bătălia de la Câmpia Mierlei, creştinătatea a rămas ca împietrită în faţa acestui pericol cumplit venit dinspre Asia. Se declanşase urgia ienicerilor, spahiilor şi achinjiilor, care vor ţine sus flamura semilunei mai bine de cinci secole.

Primul mare Sultan care intră în istorie, este Baiazid.

Steaua sa va străluci cu putere şi o repeziciune asemenea unui meteor, dar din păcate pentru el, înainte ca Timur Lenk , să-şi fi spus ultimul cuvânt. Baiazid n-avea să-şi vadă visul de glorie împlinit şi va lasa în istorie o urmă strălucitoare şi efemeră, aidoma unui „Fulger”.

Despre copilăria şi tinereţea lui Baiazid, unul dintre cei mai mari sultani otomani, nu se cunosc prea multe lucruri. Cert este că era fiul viteazului Murat, dăruit de una dintre numeroasele sale concubine de sânge regal. La fel de sigure sunt referirile la temeritatea şi cruzimea micului prinţ .

Nascut pe la 1354 (după unele izvoare mai devreme), el avea, la data urcării pe tron, în jur de 35 de ani, fiind deci la vârsta deplinei maturităţi. Iuţeala cu care se deplasa în campanii, surprinzându-şi inamicul nepregătit, i-a atras încă din tinereţe porecla de „Fulgerul” – Yildirim.

Această poreclă, transformată în renume, a căpătat-o la Kosovopolie, când , după ce tatăl sau,  sultanul Murat a fost dat peste cap de iureşul sârbilor şi chiar ucis, acesta a preluat rapid comanda trupelor, a atacat năprasnic pe flancul drept şi a întors rezultatul luptei definitiv în favoarea sa. Pentru el se deschideau porţile nemuririi.

Până să ajungă sultan, se spune că nu cunoscuse înfrangerea şi nu-i de mirare, de accea, că se credea invincibil şi înaintea luptelor, nu accepta niciodată sfaturi de la paşalele sale. Era iute la mânie, dar ştia să fie generos, mai ales faţă de propriii soldaţi, avea un caracter suspicios şi schimbător şi niciodată nu-şi trăda gândurile.

Primul gest al lui Baiazid, odată suit pe tronul strămoşului său, Osman, a fost şă-si ucidă fratele, spre a da tuturor de înţeles că el va fi de acum înainte singurul factor de decizie în Imperiul Otoman.

După lupta de la Kossovopolje, (Câmpia Mierlei), din 1389, creştinătatea împietrită de spaimă, asista nehotărâtă şi neputinciosă, la ascensiunea acestui nou şi teribil pericol.  La începutul verii lui 1391, Baiazid a pornit o campanie împotriva emirilor karamanieni din estul Anatoliei. In 1392, la sfârşitul iernii, expediţia era încheiată, deşi vechiul vrăjmaş, prinţul Karamanului, Alaeddan, reuşise iarăşi să-i scape sultanului printre degete..

Bătălia de la Kossovopolje(Câmpia Mierlei) – 1392

Ameninţarea Semilunei şi coşmarul de la Rovine

Inceputul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, atunci când Mircea îl ajută cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei). Lazăr convocase la lupta împotriva „necredincioşilor” toată creştinătatea, însă răspunsurile au fost întârziate sau absente în cea mai mare  parte.

In 1394, dupa cucerirea Bulgariei, care are loc în 1393, sub pretext că vrea să-l pedepsească pe Mircea, voievodul muntean, pentru îndrăzneala de a-i fi răpit Dobrogea, dar de fapt urmărind transformarea Tarii Româneşti în paşalâc, Baiazid decide să întreprindă o expediţie împotriva lui Mircea, şi în acest sens, sultanul turc a trecut Dunărea cu o armată numeroasă.

Oastea turcească asediază şi cucereşte mai întâi Silistra, de pe malul drept al Dunării, traversează  fluviul, ocupă Turnu şi înaintează spre Argeş.  Alături de sultan se aflau vasalii sârbi Marco Cralievici şi Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui râu încă necunoscut, în ziua de 10 octombrie 1394. Cert este că bătălia a fost cruntă şi sângeroasă, ambele oştiri dând dovadă de mare înverşunare şi ură în încrucişrea armelor.

Deşi izvoarele sunt categoriceîin privinţa biruinţei lui Mircea asupra „păgânilor”, ea nu a putut împiedica inaintarea armatei turceşti mult superioară numeric, aşa încât romănii s-au retras spre Argeş, unde o nouă luptă a avut loc, de aceasta dată defavorabilă lui Mircea.

Bătălia de la Rovine -1394

Tocmai din acest motiv sunt istorici care opinează că, deşi bătălia de la Rovine este privită ca un episod de mare cutezanţă a românilor de sub Mircea cel Bătrân, importanţa sa nu s-a ridicat chiar la proporţiile atribuite în manualele de istorie. Cert este, însă, că Mircea era primul european care înfrunta Imperiul Otoman şi care ieşea cu capul sus dintr-o asemenea înfruntare.

Mircea s-a văzut nevoit să se refugieze spre munţi, cerând sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, în vreme ce turcii au ocupat Târgovişte, punând pe scaunul ţării un pretendent acceptat de ei, pe Vlad ( Vladislau), care va domni doar câteva luni, căci Mircea se va întoarce şi-şi va relua tronul.

Cruciada de la Nicopole

In faţa succeselor lui Baiazid, suveranii creştini au pus la cale o cruciadă care să-i alunge pe turci înapoi, în pustiurile Asiei. La chemarea Papei Bonifaciu IX, s-a adunat toată floarea cavaleriei apusene, în frunte cu regele Sigismund al Ungariei şi Jean, ducele Burgundiei, care a pornit spre Balcani.

Primele victorii, obţinute în ciocnirile sporadice cu turcii, le-au creat cavalerilor iluzia că această cruciadă va fi un galop de sănătate şi nu puţini erau cei ce visau la o nouă cucerire a Ierusalimului, asemenea primilor cruciaţi.

La Nicopole le-a ieşit însă în întâmpinare , grosul ordiei otomane conduse de îsuşi Baiazid. Iureşul cavalerilor apuseni, pornit cu cavaleria grea, a început, la orele dimineţii, ca un tăvălug care, într-adevăr, a zdrobit în câteva minute primele rânduri ale oştii otomane.

Bătălia de la Nicopole – 1401

Dar abia atunci au vazut cavalerii înzăuaţi, că în spatele akingiilor se căscau gropi uriaşe, cu pari groşi şi ascuţiţi la vârf. Era însa prea târziu. Şiruri după şiruri de călăreţi se prăvăleau în gropi, cei ce voiau să se întoarcă erau zdrobiţi de cei ce veneau din urmă, într-un vacarm de nedescris. Când sarja a luat sfârşit, ienicerii au apărut ca din pământ, pe o colină din apropiere, desăvârşind măcelul.

Timur se ridica împotriva „Fulgerului”

Încă din 1394, un corp de armată turc asedia Constantinopolul, Baiazid dându-şi seama că zidurile capitalei bizantine sunt prea puternice pentru a fi dărâmate şi aşteptând ca apărătorii să fie înfrânţi, nu de bombarde şi săgeţi, ci de chinuitoarea foame.

Şi tot de atunci, bazileul Manuel, nu pregeta să ceară sprijin regilor din Apusul Europei, făcând apel la solidaritatea creştină (care solidaritate). Dar, după dezastrul de la Nicopole, nimeni nu mai voia să îl înfrunte pe Baiazid. Bizanţul părea condamnat şi totuşi, în acest moment o întâmplare providenţială a salvat vechiul oraş al lui Constantin.

Ajutorul avea să vină nu din vest, ci din est şi se va numi Timur Lenk.

Pretextul conflictului dintre cei doi mari conducători islamici pare să-l fi constituit, dacă ne luăm după cronicile vremii, acuzaţiile reciproce de „lepădare de credinţă”. Atât Baiazid, cât şi Timur Lenk se considerau adevăraţii reprezentanţi ai lui Allah pe pămâânt.

Era firesc deci ca fiecare să-şi considere adversarul un eretic vrednic de pedeapsă. Iniţial, se pare că Timur a ezitat să-l atace pe Baiazid. Dar insultele repetate aduse de îngâmfatul sultan turc, precum şi acuzele că ar fi „rătăcit de la adevărata credinţă”, au fost de natură să-l convingă să pornească împotriva lui în fruntea hoardelor sale de mongoli.

In primavara lui 1401, cele două armate s-au tachinat reciproc, evitand ciocnirile majore.Anul următor, confruntările mărunte au continuat, până când Baiazid a primit vestea că mongolii asediază Ankara. Atunci a pornit spre acest oraş cu o parte din trupe, fără să mai aştepte grosul oştii, nădăjduind că astfel îşi va lua inamicul prin surprindere.

Dar rapiditatea sa proverbială, care-l ajutase de atâtea ori să obţină victoria, de  data aceasta, l-a pierdut. Turcii au fost nevoiţi să străbata în marş forţat drumul spre Ankara, pe o căldura năucitoare, spre a-i găsi pe mongoli odihniţi, închişi în tabără şi în plus stăpâni pe majoritatea izvoarelor din zonă. Izvoarele aflate lângă poziţiile turceşti fuseseră otrăvite.

Un conducator înţelept s-ar fi retras pe dealuri, încercând să facă rost de apă şi de provizii şi aşteptând ca asediatorii să facă ei primul pas greşit. Dar, credincios firii sale de „Fulger”, sultanul a decis atacul pentru a doua zi.

Umilitorul sfarsit al unui mandru sultan

Armatele care s-au confruntat în acea zi de vară sub zidurile Ankarei au fost, fără îndoiala, uriaşe. Cronicile contemporane dau cifre de peste 600.000 de soldaţi. Istoricii din ziua de az,i avansează însă cifre mai modeste. Probabil nici una dintre oşti nu a avut mai mult de 100.000 de combatanţi.

Faptul nu înseamna însă că bătălia n-a fost una crâncenă. Victoria a fost decisă de trădarea eşaloanelor anatoliene din subordinea sultanului care, văzându-şi foştii suverani în anturajul lui Timur, au trecut de partea mongolilor.

Suleiman, fiul cel mare al lui Baiazid, înţelegând că bătălia e pierdută, a fugit, împreună cu aga ienicerilor şi alte paşale spre Bursa, de aici îndreptându-se spre Europa, unde va aştepta rezultatul confruntării.

Părăsit de toţi, Baiazid va fi apărat de garda lui personală şi de cavalerii în armuri ai sârbului Stefan Lazarevici, ce au luptat cu o vitejie care a stârnit admiraţia lui Timur. Sultanul a înţeles că pierduse bătălia şi s-a predat, apelând la îndurarea învingătorului, atât de hulit…

După ce a fost învins şi capturat, sultanul Baiazid a fost adus în faţa învingătorului său, conducătorul mongolilor, Timur-Lenk (cel Şchiop). Văzând că Baiazid nu avea decât un singur ochi, acesta începu să râdă.

Baiazid  în faţa învingătorului său

– Nu râde, Timur, de soarta mea; află că Dumnezeu este cel ce împarte regatele şi imperiile şi că mâine ţi se poate întampla acelaşi lucru care mi s-a întâmplat mie astăzi.

– Ştiu, răspunse Timur-Lenk, că Dumnezeu este împărţitorul coroanelor. M-a ferit domnul să râd de nenorocirea ta. Dar gândul care mi-a venit, privindu-te, e că aceste sceptre şi coroane trebuie să însemne foarte puţin lucru în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce le împarte unora ca noi, unui chior ca tine şi unui şchiop ca mine.

Pregătindu-se să plece înapoi în centrul Asiei, unde se iscasera tulburări, Tamerlan l-a luat cu sine pe Baiazid, probabil într-o litieră, acordându-i un deosebit respect şi chiar intenţionând, se pare, să-l instaleze iaraşi pe tron. ( După alte surse, Timur l-ar fi pus într-o cuşca pentru animale, purtându-l spre centrul Asiei în aşteptarea răscumpărării cerute.)

Măcinat de durere şi de inima rea, Baiazid a suferit un atac de apoplexie, murind în captivitate, cu amărăciunea că uriaşul imperiu creat de el, ajunsese pe mâna nevrednicilor săi fii.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Decembrie 2011 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: