RSS

CAROL CEL MARE (742 – 814 d.H.)

27 Dec

ETICHETA:PĂRINTELE EUROPEI, OCROTITORUL BISERICII

Dincolo de legenda lui Charlemagne se găseşte o biografie demnă de basmele copilăriei, cu regi viteji şi bătălii epice. Carol cel Mare a reprezentat, alături de Arthur, cea mai elocventă pildă pe care o putea oferi un suveran creştin.

La mai bine de trei secole de la căderea Imperiului Roman de Apus, ideea imperială era reînviată  de unul dintre cei mai mari lideri ai Evului Mediu timpuriu, Charlemagne, încoronat pe 25 decembrie 800 de către papa Leon al III-lea ca „Imperator Augustus”, în cadrul unei ceremonii fastuoase.

Aceasta era însă o restaurare doar nominală, deoarece statul nou creat era un imperiu franc carolingian, continuator al regatului franc merovingian, şi care nu cuprindea decât o parte a teritoriilor Imperiului Roman de Apus,  dar care stăpânea teritorii între Rin şi Elba.

El a pus bazele primului stat Europeam consolidat ” Sfântul Imperiului Roman de Apus ” fiind considerat de istorici, părintele, deopotrivă al Franţei şi al Germaniei. Prefixul ” Sfântul „, fiind folosit pentru al distinge de Imperiului Roman de Răsărit şi prefigurând  într-un fel, formarea, un secol mai tarziu, a ” Sfăntului Imperiu Roman de Naţiune Germană ” de către Otto cel Mare.

Statul lui Carol era foarte bine organizat, suveranul exercitându-şi autoritatea fie direct, fie prin intermediul palatului şi al organelor locale. Pe plan local, reprezentantul puterii era comitele, iar conducatorii provinciilor locale care aveau o oarecare autonomie, erau ducii. Provinciile de graniţă se numeau mărci şi erau conduse de margrafi, iar supravegherea organelor locale era realizată de trimişi ai suveranului.

In statul carolingian se generalizaseră relaţiile de vasalitate pe bază de beneficiu, dar creşterea autorităţii locale a seniorilor, în dauna puterii centrale, asupra supuşilor, accentuată dupa anul 814, va duce la dezmembrarea imperiului în timpul urmaşilor săi.  Domnia lui Carol, a reprezentat şi o etapă de înflorire fără precedent a culturii. Acesta este şi motivul pentru care ultimul sfert al secolului al VIII-lea şi prima jumătate a secolului al IX-lea, sunt cunoscute cu numele de Renaşterea carolingiană.

Renaşterea carolingiană, a făcut posibilă reorganizarea şcolară episcopală şi mânăstirească, precum şi îmbunătăţirea scrierii (scrierea de codice, adică de cărţi manuscrise, precum şi cea de cancelarie numită minuscula carolingiană), folosirea corectă a limbii latine, limba cultă a acelei perioade în care erau scrise documentele şi codicele, intensificarea studiilor istorice şi literare.

Statuie a lui  Charlemagne, muzeul din Frankfurt

Interesant e faptul că, deşi toată lumea îl ştie drept Carol cel Mare, numele său original, în vechea limbă francă, nu s-a păstrat, toate sursele contemporane menţtionând doar numele de împrumut, latinescul Carolus. Probabil de aici şi din faptul că nu se cunosc ctitorii, monumente, catedrale, contemporane lui, s-a ivit controversa existenţei sale cu adevărat. Sunt multe voci care îl contestă, mai ales din cele mai puţin avizate, dar şi multe, care susţin cu argumente ştiinţifice, existent sa reală. Legendă sau realitate, personalitatea sa se impune în acest rimembăr al marilor conducători, pe care încerc sa-l defines.

  • Carol cel Mare, se născuse pe la 742, deci în momentul când petrecăreţul său părinte, Pepin, părăsea această lume, el nu împlinise încă şaisprezece ani. Fiu al lui Pepin cel Scurt şi al Bertradei de Leon, Carol i-a urmat la tron tatălui său, împărţind puterea cu Carloman, un frate deloc încântat de această perspectivă.  Razboiul civil iminent a fost însă impiedicat de dispariţia subită a lui Carloman, ce a marcat cucerirea puterii depline de către Carol.

  • Suveran războinic, deşi foarte pios, Carol i-a distrus pe lombarzi, a câştigat numeroase războaie cu sarazinii ce ameninţau posesiunile sale din Spania şi i-a supus pe saxoni, convertindu-i la creştinism. Astfel, el este considerat astăzi a fi nu doar întemeietorul Franţei, ci şi al Germaniei!

  • Istoricii poartă încă discuţii în contradictoriu legate de iniţiativa încoronării lui Carol : nu se ştie dacă suveranul franc era la curent cu intenţia Papei de a-l încorona, de vreme ce el însuşi va spune ulterior că n-ar fi intrat în catedrala Sfântul Petru dacă ar fi ştiut ce i se pregăteşte.

  • Istoricul Roger Collins subliniază totuşi că „motivaţia dată de Carol, anume că acceptarea titlului imperial evoca doar interesul romantic pentru restaurarea Imperiului Roman, ar fi total improbabilă, din simplul motiv că supuşii săi franci, saxoni şi de alte naţionalităţi, nu priveau deloc cu simpatie moştenirea Imperiului, dimpotrivă, francii cel puţin, se mândreau că avuseseră forţa de a scutura „jugul roman”.

  • Totuşi, calculul politic al ambilor protagonişti – Papa şi Carol – era inteligent : se crea astfel, în vestul Europei, o contrapondere la Imperiul Bizantin, la ora aceea cea mai importantă putere a continentului.

  • In plus, să nu uităm că la ora aceea bizantinii erau conduşi de împărăteasa Irina, fapt ce contravenea flagrant tradiţiilor salice, respectate cu sfinţenie în Apus. Cu alte cuvinte,  Occidentul avea nevoie de un împarat „adevărat” şi acesta a fost, prin natura împrejurărilor, Carol cel Mare.

  • Planul său viza, în continuare, unificarea celor doua imperii, pentru refacerea completă a Imperiului Roman în perioada sa de glorie, şi se pare că Irina agrea chiar ideea unei alianţe matrimoniale. Dar populaţia Constantinopolelui a fost atât de indignată de o asemenea posibilitate, încât s-a răsculat, inlocuind-o pe „trădatoare” cu un fost sfetnic al ei, Nichifor I, care nici nu a vrut să audă de alianţa cu Carol.

  • O adunare a nobililor franci, a confirmat alegerea lui ca rege, pe 9 octombrie 768. Prima grijă a lui Carol, a fost să supună ducatul Aquitaniei, al cărui conducator, Wilhelm, îi pricinuise atâtea necazuri tatălui său.

  • Incolţit de armatele lui Carol, ducele Aquitaniei a fugit în Gasconia, dar tânărul rege franc l-a urmărit, obligandu-l pe Lupus, ducele Gasconiei, să i-l predea şi să i se supună, la rândul său, alipind Gasconia teritoriilor france. In 773, Carol s-a implicat în conflictul dintre Papalitate şi regele lombard Desiderius.

  • In urma unei invazii fulgerătoare, el l-a învins pe Desiderius, forţându-l să se predea. Astfel, întreaga Italie de nord intrase practic sub stăpânirea suveranului franc, care l-a pus în fruntea teritoriilor proaspăt dobândite, pe fiul său, Pepin.

  • Privirile lui Carol erau acum aţintite asupra teritoriilor locuite de saxoni. Acest popor germanic, închinător la idoli, era renumit pentru vitejia şi vigoarea sa şi regele franc şi-a dat seama, că lupta nu va fi deloc uşoară.  Retraşi în munţii lor împăduriţi, saxonii aveau să dea multe bătai de cap armatelor france.

  • Ostilităţile propriu-zise au început în anul 772, motivul constituindu-l arderea unei biserici creştine de către saxoni. Timp de mai bine de trei decenii luptele nu aveau să înceteze, sorţii războiului fiind adesea schimbători.

  • In cele din urmă însă, rezistenţa saxonilor a fost zdrobită şi Carol a strămutat zece mii dintre ei de pe malurile râului Elba în Galia, pentru a nu mai fi ispitiţi să se rascoale din nou.  Orgoliosul rege franc nu s-a temut însă să lupte pe două fronturi şi în anul 778, chiar dacă saxonii nu fuseseră definitiv înfrânţi, el a condus o expediţie peste Pirinei.

  • Oraşele şi castelele cădeau unul după altul în faţa magnificei sale armate şi invazia Spaniei părea mai curând un galop de sănătate.  Pe drumul de întoarcere, însă, la trecerea printr-un defileu foarte strâmt, numit Roncevalles, triburile locale de basci au atacat ariergarda lui Carol, prăvălind stânci de pe culmi, trăgând cu săgeţi şi ucigându-i pe toţi cavalerii franci, echipaţi cu armuri grele.

  • In această ambuscadă şi-au pierdut viaţa Eggihard, sfetnicul regelui, Anselm, Contele Palatin şi Roland, guvernatorul Britaniei, devenit ulterior personaj de epopee.

Prin foc şi sabie

  • Dorinţa de mărire a lui Carol nu cunoştea margini. După ce cucerise aproape tot Apusul Europei, el a vrut să îşi extindă stăpânirea şi spre est. Doar că aici se stabiliseră, de câteva secole, triburile de slavi, la rândul lor razboinici temuţi. Din nou, Carol a căutat un pretext pentru a-i ataca şi, cum era meşter la aşa ceva, nu i-a fost greu să găsească unul : necazurile pe care slavii le provocau tribului abrodiţilor, vechi aliaţi ai francilor.

  • Regele s-a îndreptat spre nord-est şi i-a zdrobit pe slavii ce populau actualul teritoriu al Ţărilor Baltice, obligându-i să i se supună. A urmat atacarea avarilor care, în ciuda numelui, ce-i făcea să tremure pe mulţi locuitori ai bătrânului continent, nu mai reprezentau fortţ de temut care răvăşise cândva Imperiul Roman.

  • Războiul cu ei a început în 791 şi, deşi Carol şi-a pregătit toate acţiunile cu grijă, confruntarea a fost mai grea şi mai îndelungată decât s-ar fi aşteptat. După ce a condus personal una dintre campaniile din Pannonia, regele l-a numit în fruntea trupelor pe fiul său, Pepin, care a reuşit să-i învingă pe avari abia după şapte ani.

  • A pierit atunci toata floarea cavaleriei avare şi acesta a fost sfârşitul neamului lor. După zdrobirea avarilor şi a saxonilor, Carol a intrat în conflict cu danezii, al căror rege, Godfred, visa să cucerească întreaga Germanie.

  • Trufaşul rege a ameninţat că, dacă nu i se recunosc drepturile asupra statelor germane, se va înfăţişa în fruntea unei armate puternice în faţa zidurilor capitalei lui Carol, Aix-la-Chapelle (Aachen).

  • Poate ca ar fi procedat astfel dacă nu ar fi fost ucis, chiar înainte să plece la război, de către una dintre gărzile sale. O moarte survenită în mod providenţial, au spus unii, în vreme ce alţii, mai sceptici, au arătat cu degetul spre abila reţea de spioni şi asasini aflatăa în slujba lui Charlemagne.

Amurgul zeilor

  • Simţind că sfărşitul este aproape, spre finele verii lui 813, Carol l-a chemat la el pe Ludovic, singurul fiul al său şi al Hildegardei care supravieţuise şi l-a numit moştenitor oficial, punând diadema pe capul acestuia în faţa curtenilor şi a războinicilor.

  • Toţi cei de faţă l-au aclamat pe noul conducător al imperiului şi i s-au închinat. În toamna aceea, în ciuda vârstei înaintate, Carol n-a încetat să meargă la vânştoare şi să dea ospeţe îmbelşugate. Dar în ianuarie 814, cuprins de o febră ridicată, a căzut la pat.

  • Crezând că va alunga boala, s-a abţinut de la mâncare, aşa cum făcea de obicei în asemenea cazuri, în schimb a băut, la recomandarea medicilor, multă tărie. Alcoolul nu a făcut însă decât să atace şi mai mult trupul slăbit şi după şapte zile de boală, Charlemagne s-a săvârşit din viaţă, la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, după aproape jumătate de secol de domnie glorioasă.

  • Era 28 ianuarie 814. Jelit de întregul popor, Carol a fost înhumat în aceiaşi zi în care a murit, în catedrala de la Aix-la-Chapelle.

  • Peste mai bine de trei secole, la 1165, când amintirile despre faptele sale crude şi nenumăratele ibovnice se mai risipiseră, Carol a fost trecut de Biserică în rândul sfinţilor. Astfel, numele lui va dăinui veşnic, devenind ideal de măreţie pentru toţi suveranii ce-l vor urma, de la Frederic Barbarossa la Napoleon.

  • Dar, spre deosebire de imperiul Cezarilor, pe care nădejduise să-l clădească iaraşi, uriaşul stat creat de Charlemagne, nu va supravieţui mult morţii întemeietorului său. Nu fusese, la drept vorbind, decât un vis de glorie, destinat, asemeni oricărui vis, să se destrame cândva..

  • După moartea lui Carol, titlul imperial a fost disputat de urmaşii săi şi nici unul nu  s-a ridicat la înalţimea predecesorului lor. In cele din urmă, în anul 962, într-o Europă total diferită de cea din timpul lui Charlemagne, un nou împărat  a fost încoronat la Roma, de către Papă şi anume  Otto cel Mare, întemeietorul unei creaţii statale ce va dăinui vreme de aproape o mie de ani, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Material bibliografic de bază, Revista Magazin Istoric în care semnează Gabriel Tudor

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Decembrie 2011 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: