RSS

IVAN AL IV-LEA (CEL GROAZNIC) n.1530 – 1547 – 1584

23 Sep

ETICHETA : CEL GROAZNIC

Începutul de secol al XVI-lea aducea în ţinuturile înzăpezite ale Rusiei un monarh cum lumea nu mai vazuse încă de pe vremea împăraţilor romani. Sadic, mistic, sângeros dar în acelaşi timp diplomat de geniu, mânuitor neîntrecut al condeiului şi veritabil vizionar politic, Ivan al IV-lea Vasilyevich, şi-a atras deopotrivă atributele „cel groaznic” şi „cel mare”.

Ivan cel Groaznic ocupă un loc important nu doar în istoria Rusiei, ci și în memoria colectivă a rușilor. Prin acțiunile sale, Ivan cel Mare a triplat întinderea teritoriului Ducatului Moscovei, transformând Rusia într-un stat multietnic și multiconfesional imens. Lui i se datorează numeroase schimbări în istoria statului rus, în evoluția sa de la stat medieval la imperiu regional emergent.

Continuând politica predecesorului său, Ivan cel Mare, el a transformat principatul Moscovei în mare putere est-europeană, statut recunoscut în întreaga Europă.

Încoronat la 16 ani, domnia sa a fost la începutuna reformatoare, modernizatoare. Marea expansiune rusă spre est, către Siberia, este opera lui; a supus Kazanul și Astrahanul și, din aceste teritorii, a început cucerirea Siberiei.

Considerat de Stalin drept conducatorul ideal, ţarul Ivan şi-a depăşit timpurile cu o imagine controversată şi la fel de disputată în prezent, ca şi în urmă cu secole.

Începutul

Trecuseră 20 de ani de când Marele Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea, era căsătorit cu Salomeea Saburova, o descendentă a vechilor hani tătari, fără a avea nici-un urmaş.

Conştient de pericolul de a pierde tronul în favoarea fraţilor săi, cneazul recurge la un gest îndelung contestat, acela de a-şi repudia soţia şi de a oînchide pe viaţă într-o mânăstire. Chiar dacă divorţul era ilegal în Rusia acelor vremuri, legile făcute pentru cei umili păreau să pălească de la sine în faţa capetelor încoronate.

În ciuda frumuseţii sale proverbiale, a caracterului blând şi a moralei fără cusur, Salomeea este bătută, tunsă şi silită să se retragă la mânăstirea din Suzdal sub numele de maica Sofia, nume sub care va fi canonizată ulterior.

Boierii care îi iau apararea cneaghinei sunt, la rândul lor, exilaţi. Locul ei avea să fie luat de o lituaniancă, Elena Glinski, o femeie ale cărei moravuri urmau să dea naştere unor interminabile discuţii şi controverse.

Patru ani mai târziu după legitimarea celei de a doua căsătorii, Vasili al III-lea încă nu are un succesor. Zvonurile conform cărora fosta cneaghină Salomeea ar fi născut un băiat, George, între zidurile mânăstirii, îl aduc pe monarhul rus aproape de pragul nebuniei. Doar rugaciunile unui preot obscur, Pafnutie Borovski, mai sunt în măsură să domolească furia cneazului.

La 25 august 1530, miracolul însa se produce, iar Elena Glinski dă naştere unui fiu pe care îl va boteza cu numele de Ivan. Se spune ca în acel moment un fulger a zguduit Kremlinul, dând naştere unui puternic incendiu, iar noul născut avea deja doi dinţi.

Semnele au fost interpretate ca o manifestare a voinţei divine: prinţul avea să îi sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt avea să muşte groaznic din propriul popor.

Daniel, mitropolitul de atunci al Rusiei, îl avertiza pe cneaz asupra năpastei ce urma să se  abată asupra tuturor, din cauza păcatului celei de a doua căsătorii. În acelaşi timp, bârfele boierilor de la Moscova, îl indicau ca tată al noului născut, nu pe Vasili, ci pe un nobil din suita acestuia, Obolenski Telepnev. Pentru cneaz, însă, acestea nu erau decât vorbe goale. Avea fiul pe care şi-l dorise şi asta era tot ce conta.

Vasili al III-lea nu va putea, însa, să se bucure prea mult de naşterea moştenitorului său. La 3 decembrie 1533, cneazul se stinge din viaţă în urma unei boli fulgerătoare, lăsând în urmă şi un al doilea fiu, Yuri.

Este momentul în care Rusia devine o veritabilă arenă, în care familiile boiereşti pornesc o luptă surdă pentru putere. Deşi Ivan fusese recunoscut drept moştenitor de drept al tronului, în realitate, copilul de numai trei ani, era o piedică prea mică pentru nobilii ahtiaţi după putere.

Elena Glisnki, alături de scutierul Obolenski Telepnev, ordona arestarea celor mai temuţi dintre boieri, dar cad, la rândul lor, pradă intrigilor şi asasinatelor de la Curte.

O nesfârşită serie de crime şi de lupte surde, în special între familiile Suiski si Bielski, vor caracteriza anii copilăriei prinţului Ivan. Lipsit până şi de aportul doicii sale, deportată într-o mânăstire îndepărtată, moştenitorul tronului este uitat, înfometat şi, uneori, bătut de membrii celor două familii boiereşti combatante.

În acele momente, Ivan dă primele semne ale unui comportament deviant. Singur printre zidurile Kremlinului, prinţul se amuza smulgând penele păsărilor, scoţându-le ochii, eviscerându-le sau aruncând puii animalelor de pe ziduri.

Astfel aveau să decurga primii 13 ani de viaţă, ai celui care avea sa devină primul Ţar al Rusiei. Conşient de faptul că în curând ar fi urmat să devină un monarh legitim şi acest fapt nu putea fi permis de către cei ce doreau tronul, Ivan al IV-lea îşi face curaj şi dă o adevărata lovitură de teatru, în momentul în care, la numai 16 ani, se autointitulează cezar, Ţar în slavonă, titlu pe care nu îl mai purtase nici unul dintre străbunii săi.

Luând de partea sa pe membrii Bisericii, Ivan se dovedeşte un strateg înnăscut atunci când le cere boierilor să îi recunoască dreptul divin de a guverna. În faţa unei asemenea abordări, nobilii se recunosc învinşi şi îl asigură de bunele lor intenţii. Era 16 ianuarie 1547.

Paralelă istorică

Unii istorici s-au grăbit să îl asemene pe Ivan al IV-lea cu nu mai puţin celebrul împărat roman din dinastia iulio-claudina, Caligula. La fel ca în cazul latinului, prima parte a domniei ţarului, este marcată de reforme ample şi măsuri care îi atrag admiraţi  atât a nobilimii cât şi a marii mase populare.

Astfel, Ivan îi iarăa pe foştii săi torţionari şi încearcă o apropiere a Rusiei de Germania, cerând puterii europene meşteri şi învăţaţi, care să modernizeze o ţară şi aşa destul de izolată.

Aceştia sunt, însă, arestaţi, în 1547, la cererea Poloniei si Livoniei, iar ţarul se vede nevoit să bată în retragere. Ignorat de monarhiile Europei continentale, ţarul dă din nou dovadă de geniu politic şi, în 1550, deschide portul Arhanghelsk negustorilor englezi.

Bunavoinţa reginei Angliei, Elisabeta I, cea care îl numeşte „frate” pe Ivan şi care rupe barierele dintre cele două ţări, anunţa lumii întregi că în îndepărtata Rusie, se născuse un monarh de care trebuia să se ţină seama.

Reforme

În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.

La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii.

Stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ.

În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului.

Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența.

Se va naște o nouă clasă, orpicinici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

În acelaşi timp, ţarul organizează prima armată profesionistă din Rusia, cea a streliţilor, şi dă lovituri mortale tătarilor din Kazan şi Astrahan, anexându-le teritoriile. El are grijă ca imaginea să să nu aibă de suferit în ochii mulţimii şi îşi alege o soţie de stirpe rusească, Anastasia Romanovna, din peste 1000 de pretendente.

Nelipsit de la nicio slujbă bisericească, mândru şi neclintit în politica externă, blând şi îngăduitor cu supuşii săi, cu o soţie pe care o iubea nebuneşte şi care îi dăruise deja două fiice, Ana şi Maria, şi doi fii, Dmitri şi Ivan, ţarul părea, pe drept cuvânt, monarhul ideal pentru poporul rus.

Declinul

Avea să vina, însă, anul fatidic 1553. Lovit de o boală misterioasă, Ivan al IV-lea este considerat pierdut de către toţi medicii, vracii şi şamanii care îl consultasera.

La fel ca si Caligula, ţarul delirează şi are momente în care îşi pierde cunoştinţa. Într-un moment de luciditate, monarhul de numai 23 de ani convoacă o adunare a boierilor carora le cere să jure credinţă soţiei sale şi ţareviciului pe care să îl înscăuneze după moartea sa.

Inevitabilul se produce. Aceiaşi boieri ce îl asiguraseră de susţinerea lor necondiţionată şi care îl lipsiseră de aportul celor dragi în copilărie, îi refuză cererea. Certurile dintre nobilii Suiski şi Bielski izbucnesc la Kremlin deşi ţarul de drept, încă nu îşi dăduse sfârşitul. Ivan asista neputincios la aceleaşi episoade pe care le trăise după moartea tatălui său.

Urmează un episod rupt parcă din paginile unui roman. Ţarul se însănătoşeşte brusc, la fel de misterios pe cât se îmbolnăvise, iar ura sa faţă de boieri devine evidentă.

Deşi nu porneşte represalii împotriva acestora, intenţiile sale sunt din ce în ce mai făţişe. Ruptura fusese produsă. Lucrurile tergiversează timp de şapte ani, moment în care, la 7 august 1560, ţarina Anastasia moare subit.

Banuindu-i pe boieri de otrăvirea soţiei sale şi de încercarea de a-l schimba la tron cu vărul sau, Vladimir Andreievici, Ivan îşi dezlănţuie întreaga furie asupra clasei nobiliare.

Într-un gest ale căui semnificaţii puţini şi le imaginau la acea vreme, Ivan anunţă că va abdica şi că se va retrage alături de restul familiei în satul Alexandrov, la 120 de kilometri de Moscova.

Era, practic, o cerere adresată poporului pentru ceea ce avea să urmeze, iar răspunsul mulţimii nu s-a lăsat aşteptat. Într-o manifestare de solidaritate cu ţarul, zeci de mii de ruşi, alături de numeroase feţe bisericeşti, veneau în pelerinaj în cătunul izolat, pentru a-l implora pe Ivan să revină pe tron.

Niciuna dintre condiţiile lui Ivan nu a fost respinsă, nici măcar aceea de a-şi crea o gardă imperială, care să îl protejeze de eventualele atentate…Opricinina.  Zarurile fusesera aruncate!

Înger şi demon

Reântors pe tron, ţarul răvăşit de pierderea soţiei sale şi de ura viscerală împotriva boierilor, dă primele semne de nebunie. Abilul său sfătuitor, Alexei Adasev, este primul condamnat. Pentru mai multă siguranţă, Ivan nu îi permite acestuia să se apere la proces.

Două luni mai tarziu, Adasev sfârşea bătut crunt de temnicerii săi. Fratele acestuia, Daniel Adasev, erou al mai multor campanii împotriva tătarilor, împreună cu fiul său de 12 ani, sunt acuzaţi de trădare şi executaţi.

Orice rudă apropiată sau îndepărtată a sfetnicului, este torturată şi ucisă. Nici maica Maria, o prietenă a lui Alexei, ce trăia într-unul dintre schiturile moscovite, nu este trecută cu vederea. Alături de cei cinci fii ai săi, ea este condamnată la moarte prin înecare. Nu era decât începutul…

Într-o atare atmosferă de teamă, boierii încep să se întrebe dacă nu au nimic să îşi reproşeze. Prietenii refuză să îşi mai vorbească de teama unui denunţ. Fiecare îşi controlează limbajul şi încearcă să îi facă pe plac monarhului dornic de răzbunare.

Prea târziu, însa. Ţarul nu numai că s-a dezlănţuit, dar pare să savureze fiecare tortură în parte. El ia parte personal la schingiuirea condamnaţilor şi petrece ore întregi din noapte delectându-se cu ţipetele de durere ale acestora.

Nici un denunţ, oricât de mărunt, nu este uitat. Nobilii se strâng cu miile în închisori şi dispar la fel de repede pe cât au venit. Torturile clasice nu mai sunt de ajuns.

Ţarul inventează altele mai atroce. Experienţele sadice din copilarie revin cu o intensitate insutită. Ivan nu mai ucide animale. De data aceasta, oamenii sunt cei care fac subiectul experienţelor sale morbide.

Mai mult, monarhul începe să batjocorească sărbătorile creştine. El apare din ce în ce mai des beat, în compania unor personaje obscure, dansând şi făcând gesturi obscene în timpul slujbelor de la palat.

Maliuta Skuratov, Alexei Basmanov sau Vasili Graznoi sunt doar câteva dintre sinistrele personaje, care devin prietenii de pahar şi sfătuitorii ţarului.

La indemnul acestora, Ivan caută dragostea pierdută printre fetele boierilor şi cele ale ţăranilor, doar că nimic nu mai este interzis. Violurile se ţin lanţ alături de crime. A face dragoste şi a semăna moartea, devin expresiile supreme ale virilităţii ţarului.

În aceeaşi notă, el ajunge să se creadă, asemenea Papei de la Roma, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt şi este convins că poate căpăta iertare pentru orice fărădelege.

Astfel, după fiecare crimă, Ivan se retrage în rugaciuni care durează ore întregi. În acelaşi timp, opricinicii îmbrăcaţi în negru, purtând la brâu capete de câine şi mături (simbol mai mult decât evident la adresa trădătorilor), se dedau la veritabile orgii de sânge.

Sate întregi sunt pustiite, boieri alături de ţărani ăşi pleacă deopotrivă capetele pe acelaşi eşafod, în timp ce bunurile lor revin torţionarilor. Torturile născocite de ţar, sunt puse în aplicare pe scară largă.

Boierii vârstnici sunt prăjiti în tigăi uriaşe, fierţi în cazane sau puşi la frigare asemenea animalelor. Cei tineri sunt traşi în ţeapă iar în faţa lor, le sunt violate rudele de sex feminin. Femeile sunt trecute prin supliciul sforilor, sfori astfel create încât să taie trupul asemenea unui fierastrău.

Nebunia ţarului atinge paroxismul în masacrul de la Novgorod, din 1570. Convins că orăşenii bogatului târg complotează împotriva sa, Ivan al IV-lea ordona opricinicilor să ucidă întreaga populaţie.

Doar după ce numărul victimelor atinge ordinul miilor sau zecilor de mii, iar apele râului sunt zăgăzuite de mulţimea cadavrelor, ţarul le îngăduie supravieţuitorilor să îşi continue existenţa.

Unul dintre opricinicii aflaţi sub conducerea lui Maliuta Skuratov menţiona cu un umor amar: „Am intrat în Novgord cu un cal şi am ieşit cu 49 de cai şi 22 de căruţe încărcate”. Erau doar trofeele unui singur om.

Ţarul, care îşi căpătase deja apelativul Groznii – cel groaznic -, nu pierde timpul şi realizează căsătorie după căsătorie. De la prinţesa circaziană Maria Temrjukovna şi până la Maria Feodorovna Nagaya, Ivan schimbă nu mai puţin de 7 soţii.

Vasilissa Melentieva ( a VI-a soţie)

Cele mai multe mor otrăvite, în timp ce de altele divorţează la scurt timp după căsătorie. Nemulţumit de femeile din Rusia, ţarului i se năzare că soţia cea mai potrivită pentru el este chiar Elisabeta I a Angliei. Mesagerii săi sunt, însă, luaţi în derâdere.

Campaniile militare din Livonia eşuează lamentabil, în timp ce tătarii din Crimeea, aflaţi sub conducerea hanului Devlet Ghirei, devastează Rusia şi ard din temelii Moscova.

Ţarul nu face altceva decât să se retragă în nordul ţării, acolo de unde continuă seria de masacre. Doar iniţiativa prinţului Vorotinski face ca armata tătarilor să fie înfrântă în apropierea capitalei.

Unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale  a fost construită din ordinul lui pentru a comemora victoriile contra tătarilor. O legendă spune că atunci când catedrala a fost terminată, Țarului i-a plăcut atât de mult, încât a ordonat ca cei doi arhitecți care au proiectat monumentul să fie orbiți, pentru a nu construi niciodată ceva asemănător.

Catedrala Sf.Vasile – Moscova

Peste numai câţiva ani, acelaşi prinţ Vorotinski, era acuzat de trădare şi executat. Rusia primeşte, însă, şi o veste bună. Cazacul Yermak Timofeievich cucereşte Siberia din mâna mongolilor şi a triburilor locale la 26 octombrie 1581.

Reticent iniţial la iniţiativa cazacului, Ivan îl iartă de pedeapsa capitală pe Yermak şi îi oferă acestuia o blană pe care el însuşi o purtase, o platoşă şi câteva cufere cu bani de aur. Primea, în schimb, un teritoriu imes. Ca o ironie a sorţii, Yermak murea înecat, tras în vâltorile apelor, tocmai de platoşa primită de la ţar.

Începutul sfârşitului

Presat de armata polonezului Stefan Bathory şi de cea a lui Frederik al II-lea în vest, ameninţat de tătari în sud şi în est, lipsit de aportul celor mai buni generali pe care el însuşi îi ucisese, Ivan simţea, probabil, că tot ceea ce construise în primii ani de domnie, fusese în zadar.

Cu excepţia Siberiei, totul părea să fie ca la început. Rusia era pustiită şi foametea era iminentă. O parte dintre boieri reuşiseră să fugă în Polonia şi să intre în slujba lui Bathory.

Poate cel mai important dintre aceştia, Andrei Kurbski, se întorsese împotriva ţarului şi pustia Rusia în vest.

Sub spectrul paranoiei, Ivan se crede trădat de toţi cei din jurul său şi, într-un acces de furie incontrolabilă, el îşi loveşte nora însărcinată până când aceasta avortează.

Ţareviciul Ivan, în varsta de 27 de ani, ripostează şi este bătut cu cruzime, la rândul său. În timpul violenţei, Ivan al IV-lea, îi perforează tâmpla propriului fiu, cel care se stinge peste numai patru zile. Era mai mult decat putea suporta chiar şi un ţar.

Ivan şi fiul sau

Nebun de-a binelea, monarhul îşi petrece ultimele zile admirând pietrele preţioase din tezaurul regal în timp ce nopţile îi erau bântuite de stafiile celor ucişi.

De cele mai multe ori, este nevoie de garda imperială pentru a-l stăpâni pe ţarul ce umbla prin palat cu braţele întinse ca un somnambul, strigându-şi fiul pe nume.

Cu ultimele momente de luciditate, Ivan încearcă să întocmească o listă cu numele celor ucişi pentru a o oferi preoţilor spre iertarea păcatelor. După aproximativ 3000 de nume îşi dă seama că îi este imposibil să-şi mai amintească pe toţi şi renunţă.

El cere, în schimb, ca în momentul morţii să fie uns preot şi să fie înmormântat simplu, asemenea unui ascet. La numai 53 de ani, albit de timpuriu, lovit de nebunie şi de o boală necunoscută ce îi descompunea trupul, Ivan cel Groaznic îşi dădea sfârşitul în timpul unei partide de şah alături de boierul Boris Godunov, viitorul ţar al Rusiei.

Desi populaţia fusese înştiinţată că monarhul a decedat în urma unei boli misterioase, raportul ambasadorului Angliei suna sec:”Ţarul a murit otravit!”.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său pe care l-a ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său figurează următoarea inscripție:

„În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas.”

La mijlocul anilor 60, autorităţile sovietice au redeschis mormintele lui Ivan cel Groaznic şi al primei sale soţii Anastasia Romanovna. Testele au indicat că ambii fuseseră intoxicaţi cu mercur.

SURSE : Parţial din www. Descoperă.ro şi www. Historia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Septembrie 2012 în MARI CONDUCATORI

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: